[CrisetenO]

Salut tuturor,

Incurajata de Ame, m-am hotarat sa incep acest topic, nu pentru ca sunt o experta, ci pentru ca sa descriu procesul prin care am trecut, plecand de la o dieta de infometare cu vreo 400 kcal/zi si ajungand acum la o mentinere mai mult sau mai putin sanatoasa. Inca nu mananc prea mult pe zi: chiar am zile in care mananc destul de putin, dar incerc sa insumez deocamdata peste 1000 kcal/zi. La 1.62 m am 55 kg (cu mici variatii) si mananc aproape orice.

Imi propun in acest topic sa scriu despre aspecte ale tranzitiei de la anorexie la o alimentatie semi-normala, fara trecere prin bulimie si numai cu usoare relapsuri. Stiu ca sunt multe fete care sufera aici de anorexie si care au probleme reincadrandu-se intr-o alimentatie normala fara sa pice in binge-eating sau bulimie, deci poate aceste randuri vor fi de folos cuiva.

Am sa incerc sa scriu in fiecare mesaj despre un aspect al acestei tranzitii. Incepand cu pofta de mancare.

1. Pofta de mancare

Anorexia este o boala psihologica. Prin urmare, foamea -- instinctul de a manca -- este de cele mai multe ori innabusit sau inselat. Multi oameni care sufera de anorexie iti vor spune: mie nu mi-e foame. Ba chiar mai mult, pusi in fata unei farfurii pline cu mancare din cea mai imbietoare, ei vor sta fara sa clipeasca, fara sa se miste, fara sa se grabeasca.

Ba chiar mai mult, daca e ora mesei si isi aleg cu grija ingredientele care formeaza masa lor pincipale -- in general cateva frunze de salata, poate vreo doua rosioare, eventual un pic de carne de pui -- dar o fac fara sa le fie foame (dupa mintea lor). Intr-adevar, atat de putin le intereseaza mancarea incat taie fiecare imbucatura in bucatele foarte mici pe care le mananca foarte incet. De cele mai multe ori nici nu se simte gustul, ci se numara caloriile in fiecare imbucatura. E o batalie: in momentul in care in mintea anorexicei/anorexicului s-a ajuns la prea multe calorii, ei se opresc si nu mai reusesc sa mai manance nimic, spunand ca sunt plini.

Exemplu din viata personala: La inceputul dietei mele de infometare mancam asa: 1 ceai cu putina paine dimineata. La pranz un castron de supa sau ciorba si un castron de ghiveci. Ca gustare, un mar, iar seara la cina o chifla sau o gogoasa. Nu era o dieta buna si imi era mereu foame, asa ca beam mult ceai ca sa ma umplu. Cand am descoperit kcal-ile si mi-am dat seama ca painea si gogoasa aveau f. multe kcal am redus: beam cat ceai voiam, dar de mancat aveam o singura masa pe zi: 100 g salata verde (e mult volum, credeti-ma), 100 g piept de pui la teflon fara ulei, sare, o umbra de ulei, zeama multa de lamaie. SAU: 500 g ciuperci innabusite fara ulei cu 75 g peste slab gen tilapia la aburi. Atat. O data la doua zile imi permiteam 1 mar. Si in mod extraordinar, NU imi era foame. Eram obosita, prost dispusa, mi-era frig, ma dureau oasele... dar nu imi era deloc foame.

Aviz anorexicelor: se poate muri de foame fara sa-ti fie deloc foame! Pofta de mancare merge cam asa (nu sunt deloc toba de biologie si fiziologie, dar cred ca am prins macar procesul general). Pasul 1: organismul cere mancare. Pasul 2: creierul realizeaza ce vrea organismul, dar la nivel de instinct. Pasul 3: creierul traduce instinctul intr-un gand constient: mi-e foame. La anorexie, creierul ascunde traducerea imediat ce ajunge la el: deci in general noua ne e prea frica, prea somn, prea... orice alta scuza ... ca sa ne fie foame.

De aceea e foarte inselator cand incercam sa marim portiile pentru ca nu ne e niciodata foame. Mancam pentru ca stim ca trebuie sa mancam. Asta poate fi din cauza ca ne zic altii ca trebuie sa mancam sau pentru ca am constientizat si noi ca nu e bine ce facem. Cum ne descurcam cu marirea portiei fara sa cadem in extreme? Cum recapatam o pofta de mancare normala?

Uite cateva trucuri:

* un anorexic adevarat stie foarte bine cam cate kcal are fiecare aliment cu care intra in contact. Deci primul pas de marire al portiilor e in functie de kcal. Trebuie sa ne fortam sa mancam o masa cat era masa noastra principala in jur de ora 14:00, si sa mancam inca o masa seara, in jur de ora 19:00. Aceasta a doua masa trebuie sa fie de cel putin 200 kcal. Dupa ce ne asiguram ca nu ne ingrasam intr-un ritm alarmant si ca situatia e sub control, putem pune si un mic dejun, la inceput de 100 kcal, apoi de 200 kcal.

Cand ajungem la trei mese de cam 200 kcal, incepem sa adaugam o gustare de alune in valoare de 150 kcal intre micul dejun si pranz. Apoi la fel si seara.

Despre cum facem tranzitia si ce alimente sa alegem, in urmatoarele mesaje. Acum ne concentram asupra poftei de mancare.

* Incepem sa recunoastem oboseala si reflexele foarte incete drept semne ale foamei. Daca vrem sa dormim in miezul zilei, e de foame. Trebuie sa mancam. Ne pierdem repede rabdarea si atentia, e de foame. Trebuie sa mancam. Nu trebuie sa fie foarte multa mancare la inceput, dar destul.

* Pofta de mancare la anorexici e de obicei moderata de creier. E foarte important sa ne antrenam creierul sa fie ok cu portii mai mari. Pentru asta trebuie sa ne punem un nr de kcal in minte SI APOI SA-L MENTINEM. Trebuie sa ne pedepsim pe noi insine: daca nu facem nr de kcal intr-o zi, nu avem voie sa facem deloc sport. Daca nu facem nr. de kcal intr-o zi, trebuie sa mancam o felie de pizza a doua zi. Daca nu facem nr. de kcal trebuie sa lasam o zi ca altcineva sa ne hraneasca (asta e o frica cumplita pentru un anorexic). Trebuie sa folosim fricile si spaimele noastre ca si arme.

Eu am folosit cea mai mare frica a mea: daca nu imi reveneam, eram sigura ca tata ma va hrani cu mancare plina de grasime, iar mama isi va retrage sprijinul pentru dieta mea. Dar fiecare dintre noi are fobii. Sa ne jucam cu ele.

* In momentul in care simtim un junghi in stomac -- de foame adica -- trebuie sa ne bucuram. Nu mancam imediat: e important sa asteptam 10 minute, un sfert de ora. Apoi bem un ceai si mancam incet ceva. Ne bucuram de mancare, o mancam cu bucurie si fara vina. Si punem in meniu, comparand acest meniu cu ce mananca alte fete din jurul nostru, care tin cura de slabire cu de trei ori mai multe kcal pe zi decat noi.

* Multi anorexici se auto-pedepsesc pentru ca mananca, facand foarte mult sport. Aceasta practica e nesanatoasa pentru corpul lor. Asa ca trebuie schimbat programul: daca faci o ora de sport, trebuie sa mananci 1 sandwich cu 2 felii mari de paine, unt, sunca si branza de vaci. Asa reducem putin din sport, ca sa nu ne stricam oasele, tendoanele si alte organe.

Pofta de mancare e unul dintre cei mai importanti factori care contribuie la o alimentatie sanatoasa. A sti cand ti-e foame si cand nu, a sti cand esti plin si cand nu, e cheia spre a putea sa te mentii la o silueta foarte frumoasa. Insa daca esti obisnuit sa nu mananci si daca ti-e creierul adormit de slabiciune, nu mai poti simti pofta de mancare. Nu va lasati inselati: putem muri de foame fara sa ne fie foame! E timpul sa rationalizam pofta de mancare, sa ne-o sugeram la inceput, controland in acelasi timp cantitatile. Trebuie sa schimbam jocul de control de la un joc al nemancarii la un joc al pedepsirii pentru nemancare. E mai usor sa te adaptezi la asta decat la o alimentatie normala.

Cam atat despre pofta de mancare. Astept comentarii, intrebari, imbratisari. Sunt alaturi de toate cele care sunt in situatia de a incerca sa se lupte cu anorexia. Va pup dulce pe toate!

Cu drag,
Cristina

[floricica0vesela]

Cristina, sper din tot sufletul ca demersul tau sa fie de folos altor fete, si sa poata sa depaseasca frica care le omoara la propriu! pentru tine doar felicitari pentru felul tau de a fi...

[VAmedeea]

Cristina, iti multumesc enorm ca ai luat decizia sa deschizi acest subiect. Poate nu vor fi multe fete care sa intre si sa puna intrebari, dar sunt sigura ca vor citi. si asta este extraordinar!

[CrisetenO]

Salut fetelor!

Va multumesc foarte mult pentru sprijin, Ame si Floricica! Va sunt foarte recunoacatoare pentru incurajari si sper sa le fie de folos fetelor care se lupta cu anorexia! Va rog, daca sunt si alte fete care au experienta si vor sa adauge sau sa contrazica vreun lucru de pe topicul asta, veniti la apel, scrieti!

Intre timp trecem la capitolul 2, care descrie in parte monomania anorexiei.

2. Mai am un singur dor/ Precum pe-un sac de oase/ Sa ma lasati sa mor/ Doar piele si coaste.

De ce am pus acest subiect la capitolul 2 si nu la 1? Daca sunteti aici si cititi, inseamna ca deja constientizati ca aveti nevoie de ajutor, ca trebuie sa va intoarceti la a manca normal, dar nu puteti sa o faceti. Primul pas e sa incercati sa va observati pofta de mancare. Dar odata ce incepeti cu asta, veti intra aproape imediat in relaps: veti simti ca pierdeti controlul si probabil va veti intoarce la monomania anorexicelor:

Vreau sa fiu slaba!

Deci hai sa mergem la radacina problemei. De ce vrei sa fii slaba? Exista mai multe tipuri de motivatii si am sa incerc sa le atac pe cat mai multe, desi probabil ca nu le voi nimeri pe toate. Stiu ca prima reactie a voastra va fi una de teama. Stati calme: nu va bag mancarea pe gat. Vreau numai sa discutam, fara sa va simtiti atacate, despre motivul pentru care va infometati.

Motivul 1: Vreau sa fiu model

Acest motiv apare in special la tinerele de varsta adolescentei, de la 12 ani in sus. Provine din doua surse, una externa si una interna. Cea externa e televizorul si revistele de moda care ne baga pe gat modelele super-scheletice drept ideale de frumusete.

Stiti din ce cauza sunt modelele scheletic de subtiri? Sa va zic unele motive secrete:

* cu cat trebuie sa pui mai putina stofa pe ea, cu atat mai putin te costa. Deci pe un model scheletic pui minimum de imbracaminte.
* cu cat esti mai slaba, cu atat ti-e forma corpului mai putin variata, mai putin feminina. Deci poti pune pe un model mai toate tipurile de haine: neavand forme personale si specifice, trupul modelului foloseste ca un umeras si totul ii cade pe ea ca un sac.
* daca moare de foame sau de consum de droguri, nu-i nimic. Sunt inca 100 care vor sa-i ia locul.
* la cat machiaj se pune pe fiecare din fetele acelea, nu are importanta ca le cade parul, ca abia se misca, sau ca se chinuie in fiecare zi.

Stiti oare voi ca una dintre cele mai faimoase fotomodele a fost Marilyn Monroe? Si stiti ce forma feminina si frumoasa avea, chiar daca avea o greutate si niste forme normale? Stiti ca a innebunit cel putin doi barbati foarte influenti?

De asemenea stiit ca Naomi Campbell si Liza Minello au luptat o batalie ingrozitoare impotriva drogurilor, pe care au inceput sa le ia pentru ca nu era in stare sa reziste slujbei de model? Nu tot ce zboara se mananca.

Iar povestile romantice despre vietile fara griji ale super-modelelor sunt prostii!

Care este oare motivul intern? O dorinta de a straluci, de a-si afirma locul in societate, de a fi cea mai frumoasa din tara. Cel mai greu este pentru copiii care nu sunt incurajati pentru alte talente, precum inteligenta, putere de munca, talente speciale (voce sau ureche muzicala, talent la desen), etc. Aceste fete incearca din greu sa straluceasca prin ceea ce cred ca e singurul lor avantaj: felul in care arata. Sunt unele care vor sa atraga in felul acesta atentia asupra lor, pentru ca parintii le dau prea putina atentie. Altele vor sa arate ca laudele parintilor lor sunt indreptatite si ca ele sunt intr-adevar foarte frumoase. In sfarsit, altele cauta o viata de huzureala si de atentie din partea tuturor. Pentru acestea trebuie sa va spun: nu exista o cale usoara prin viata, si e mult mai usor sa traiesti in anonimat decat pe o scena, unde fiecare gest al tau e interpretat in cel mai murdar mod posibil.

Motivul 2: Vreau sa fiu actrita/cantareata

Acest motiv e aproape identic cu primul motiv, dar in acest caz dorinta de a fi slab nu este obsesia principala. Aceasta apare din cauza ca majoritatea actorilor/actritelor si cantaretilor/cantaretelor cultiva un cult al frumusetii artificiale, cu Photoshop-ul. Ati vazut vreodata poze cu Angelina Jolie luate fara permisiunea ei de paparazzi? Are complet alte forme! La fel, actrite f. slabe precum Uma Thurman au avut nu numai caderi nervoase ci si probleme cu trupul si cu parul, cu unghiile si cu ... barbatii. Daca va uitati, la moda sunt Scarlett Johanson si jessica Alba, care au forme voluptuoase, nu slabe ca un baiat.

Sa va mai dau o mica lista de oameni faimosi care au luptat cu dependente de droguri din cauza ca nu rezistau ritmului vietii lor.

• Robert Downey, Jr.
• Eminem
• Ben Affleck
• Robin Williams
• Nick Nolte
• Jan Michael Vincent
• Nick Carter
• Boy George
• Michael Jackson
• Keith Richards
• Robert Mitchum
• Johnny Cash
• Joaquin Phoenix
• Elton John
• Kurt Cobain
• Whitney Houston
• Samuel L. Jackson
• Kelly Osbourne
• Eddie Van Halen
• Iggy Pop
• Bela Lugosi
• Mickey Rourke
• Naomi Campbell
• Patrick Swayze
• Ozzy Osbourne
• Dennis Quaid

• Mel Gibson
• Michael Douglas
• Charlie Sheen
• Kate Moss
• Ray Charles
• Johnny Depp
• Tony Curtis
• Britney Spears
• Wilson Pickett
• Drew Barrymore
• Dick Van Dyke
• Larry Hagman
• Kiefer Sutherland
• Elizabeth Taylor
• Colin Farrell
• Jennifer Capriati
• Lindsay Lohan
• Winona Ryder
• Demi Moore
• David Bowie
• O.J. Simpson
• Dennis Rodman
• Jean-Claude Van Damme

Si sa va mai spun o chestie: actorii/actritele cu talent adevarat, ca si cantaretii cu talent adevarat, nu au nevoie sa umble dezbracati/dezbracate peste tot: acesti oameni sunt admirati pentru talentul lor fara sa trebuiasca sa se infometeze. Exemple: Sean Connery, Judi Dench (si tanara si batrana), Anthony Hopkins, Jeremy Irons, Julie Christie, Madonna, castigatoarea Eurovisionului de anul asta, Ruslana (a castigat Eurovisionul de acum cativa ani), Abba, Queen, etc, etc, etc.


Motivul 3: Toate prietenele mele sunt mai slabe decat mine

In primul rand asta e in mod garantat o minciuna, atata timp cat ai greutate normala. In general ai tendinta sa fii mai putin critica fata de altii decat fata de tine. In principiu acest motiv pentru a te infometa apare in liceu, unde trupul tau se schimba si incerci si tu sa-ti gasesti un loc al tau unde sa te simti acasa. Unde oare sa te poti simti bine daca nu in jurul prietenilor tai?

Cei mai multi adulti iti vor spune, cand incerci sa discuti cu ei despre tema "apartenentei" intr-o gasca a ta, ca pana la urma e important sa fii tu insati si ca daca prietenele tale nu se potrivesc cu tine, sa-ti gasesti alte prietene. Ca parca asta va ajuta cu ceva! La varsta respectiva nu stii nici tu ce simti: iubesti si urasti cu pasiune, fiecare traire e un vulcan gata de a erupe. Nu vrem sa auzim ca trebuie sa avem dreptate, vrem efecte imediate.

Daca toate prietenele tale sunt mai slabe decat tine, incearca sa vorbesti cu ele despre vietile lor personale. Se descurca la scoala? Sunt odihnite tot timpul? Cu ce se ocupa cand tu nu le vezi, cum e la ele acasa? Intreaba-te: ai schimba viata ta, parintii tai, casa ta, fericirea ta, cu viata ei? Dar trebuie sa fii scincera cand te intrebi asta, si trebuie sa stii intr-adevar tot ce fac prietenele tale.

Oare vrei sa arati mai mult ca Victoria Beckham sau ca Jessica Alba? Jessica Alba o fi o frumusete facuta pe banda rulanta, dar spre deosebire de sperietoarea de ciori -- Victoria Backham -- are oarecare forme feminine.

Motivul 4: Imi place de baiatul X si vreau sa-i atrag atentia

Uite, eu nu sunt o experta cu privire la baieti, insa totusi am un frate si am petrecut muuuulti ani in jurul lui si a altor baieti. In plus, acum lucrez intr-un mediu complet masculin, deci vorbesc cu baieti in fiecare zi. Azi la cantina de exemplu eram intr-un grup mai mare care stateau in spatele unei fete care era slaba ca o bucata de lemn fara forme, fara suflu, fara viata. Stiti cati dintre baieti se uitau la ea? 0!!! In acelasi timp, o fata de la doua mese distanta, care avea tenul ciocolatiu -- ca indiencele -- un par negru matasos si bogat, un piept foarte generos si niste solduri rotunjite a fost urmarita in mod avid de cel putin trei din cei patru baieti care stateau cu fata spre ea.

Si baietii difera la gusturi, ca si fetele. Dar cei mai multi baieti prefera o fata care sa nu fie prea grasuta, dar nici prea slaba. Uite, am un coleg caruia ii plac fetele care au un par matasos si lung, sanatos si frumos la atingere. Fratele meu se uita in special dupa fete cu bustul generos. Iar logodnicul meu se omoara dupa solduri de femeie, rotunjite si frumoase.

Daca va place de un baiat, strategia nu e infometarea. Interesati-va ce-i place si incercati sa-l tratati ca pe un amic, sa va gasiti interese in comun. Ajutati-i la invatat, jucati volei sau fotbal sau tenis, vorbiti despre masini si informatica. Si sa nu cumva sa salivati dupa ei -- sau macar nu aratati ca salivati. Cu cat ii tratati mai cu siktir, cu atat mai mult se impiedica ei in sireturi ca sa va faca pe plac.


Categoria: Motive externe:
Motivul 5: Am fost molestata
Motivul 6: Sunt probleme in familie si nu are nimeni timp de mine
Motivul 7: Se intampla numai nenorociri in jurul meu si nu pot sa fac nimic sa le previn!

Aceste trei motive merg impreuna, desi par foarte diferite. Asemanarea intre ele e urmatoarea: toate aceste motive provin din afara noastra, din tot ce ne inconjoara. In momentul asta pierdem controlul asupra vietii noastre.

Pentru cei care sunt atat de greu loviti de soarta, din diverse motive, recomand ... rugaciunea. Da, stiu, sunt demodata, sunt ce vreti voi. Dar si eu am avut niste perioade mizerabile in viata mea si am gasit intotdeauna un refugiu in ritmurile bizantine si in rugaciune. Pe de alta parte, puteti incerca sa gasiti si un alt mod de a scapa de veninul dinauntrul vostru: scrieti poezii, cantati, desenati, vorbiti cu altii. Cautati linistea, un echilibru interior.

Iar daca nu puteti sa rezistati singure, cautati pe cineva cu care puteti vorbi, cu care puteti plange cand va simtiti loviti de soarta. A muri de infometare e una dintre cele mai cumplite feluri de a muri. Daca vreti sa va sinucideti, e mult mai usor sa va aruncati inaintea trenului. Daca nu va aruncati inaintea trenului e clar, nu vreti sa muriti. Atunci nu va infometati, fetelor, nu merita!

Motivul 8: Eram grasuta si am slabit; acum am oroare sa nu ma ingras din nou

Asta e motivul pentru care am cazut eu in anorexie. Eu eram cu adevarat grasa, la 90 kg pentru 1 m 62. Dupa peste 20 de ani in care mereu am fost grasa, am reusit sa renunt la pofta de mancare si am slabit foarte repede. M-am chinuit cu o dieta ingrozitor de saraca timp de sapte luni de zile, pana cand mi-era greu si sa misc falcile sa zambesc. Bineinteles ca dupa ce am slabit mi-era groaza sa nu ma ingras la loc. bineinteles ca ti-e groaza in aceasta situatie sa te ingrasi pentru ca stii ce chinuri inseamna cura de slabire.

Acesta este unul dintre motivele cele mai dificil de biruit pentru ca exista o parte de adevar in aceasta manie. Intr-adevar, daca te lasi in voia sortii dupa ce ai mancat la infometare luni si luni de zile, e foarte usor sa cazi in Binge Eating, adica mancatul fara oprire. Dar trebuie sa va dati seama de un lucru foarte important: nu e acelasi lucru sa te mentii si sa slabesti. Odata ce ti-ai ajuns tinta, trebuie nu sa mai slabesti ci sa te stabilizezi. Din momentul in care ti-ai ajuns targetul, fiecare zi in care ai slabit NU este un triumf, ci o infrangere. Daca inainte era o nenorocire sa va mentineti la platou, acum TREBUIE sa va mentineti, si sa nu permiteti sa slabiti mai departe.

In viata singura cale cat de cat usoara este echilibrul. Nici prea mult, nici prea putin nu e bine. Oricare e motivul pentru care va predati anorexiei, incercati sa va dati seama daca are sau nu sens sa faceti asta. Schimbati jocul de control: pedepsiti-va aspru de fiecare data cand trece o zi in care sa nu mancati o portie normala. Pedepsiti-va de fiecare data cand slabiti. Altfel, sunt doua cai:

1) Muriti de foame. 20% dintre anorexice mor.

2) Ajungeti asa de slabe incat va interneaza intr-o clinica unde va vor umple asa de tare incat e miraculos daca nu iesiti de acolo de 2 ori mai grase ca inainte. Vreti asta? Nu. Deci incercati sa gasiti echilibrul.

Gata, am scris destul pentru capitolul 2. Sa speram ca nu v-am plictisit. Cu mult drag,

Cristina

[Mihaela1006]

Cristina,
citesc postarile tale cu placere, se vede ca ai atins echilibrul necesar in viata si iti doresc sa il pastrezi. Pentru mine, vesnic gurmanda si la intrecere la masa in copilarie cu fratele meu mai mare de ajunsesem sa mananc cat el si chiar mai mult uneori, anorexia nu a existat niciodata... Cred ca e prea tarziu ca sa o mai pot experimenta, dar mi se pare periculoasa, expunand mai ales adolescentele si ma bucur ca descrii asa bine cauzele si pledezi pentru constientizare si insanatosire
In plus, admir felul in care ai capatat tarie sa faci fata problemelor Mult succes in continuare!

Observ ceva.... au comentat aici slabutele pe care le stiu echilibrate si cu dieta sanatoasa... sper din tot sufletul ca fetele anorexice sa citeasca macar...

[VAmedeea]

Draga Cris, astept posturile tale pe acest subiect cu nerabdare. E ca si cum as citi o carte de specialitate, dar pe interesul tuturor, la obiect, alcatuita frumos.
Citesc, si desi lucrurile astea in mare le stiam, acum le vad mult mai clar.
Te pup!

[CrisetenO]

Salut fetelor!

Sper si eu ca si aceste nepretuite slabute care ma sustin, ca aceste mesaje va sunt de folos. Cititi si uitati-va la voi cu ochii deschisi bine: incercati sa bateti raul cu rau, biruind jocul vostru de control cu un control si mai mare, dar un pic mai general. Va rog, daca simtiti ca vreti sa discutam o alta rubrica sau un alt subiect, spuneti-mi macar intr-un mesaj privat si am sa incerc sa pun subiectul la ordinea zilei.

Astazi trecem la alimentatie, si anume subiectul spinos al adaugarii de kcal in meniul zilnic.

3. 100 kcal: intre 4-5 biscuiti WASA si 1 pahar de lapte

Incepem cu o intrebare: sa zicem ca vreti sa adaugati 100 kcal in meniul vostru. Ce alegeti, 4-5 pesmeti WASA (depinzand de kcal/bucata) sau 200 ml lapte? Pun pariu ca alegeti pesmetii WASA. Aceasta e o alta fateta a anorexiei: impartim toata mancarea in multe portii, si fiecare portie in multe sub-portii. Cate dintre voi mananca o felie de rosie dintr-o singura imbucatura? Corect, nici una! Exista doua impulsuri contradictorii in fiecare dintre noi:

I. Frica de mancare: vrem sa mancam cat mai putin posibil, si orice lucru pus in plus, oricat de mic ar fi, ni se pare o piatra de moara, si sigur ne ingrasam de la el, nu pentru ca ar avea f. multe kcal, ci pentru ca e un simbol ca pierdem controlul.

II. Foamea: da, fetelor, de fapt va e foame. De fapt ati vrea cu toata inima sa mancati, pentru ca organismul va cere in mod disperat sa-l hraniti. Multe dintre voi sunteti prea obosite si sleite chiar sa va simititi propria foame (cititi din nou cap. 1 din ce am scris aici), dar va e foame, si vreti sa mancati.

Din pacate, in momentul in care impulsul nr. II va paleste cu toata forta, impulsul nr. I va franeaza, pentru ca imediat se produce reactia: "Vai, trebuie neaparat sa evadez, mi-e foame, nu am sa reusesc sa ma controlez si am sa mananc mai mult decat trebuie! Am sters-o de aici." In momentul in care va paleste numai impulsul nr. 1, imediat va gandit: pai hai sa zic ca mananc 4-5 pesmeti. Primul il mananc, al doilea il mananc pe jumatate, iar restul nu-i mai mananc, pentru ca imi spun ca deja am fost fata buna si am adaugat o parte din kcal. Iar in momentul in care impulsul nr. I va paleste si stiti totusi ca trebuie sa adaugati 100 kcal, va paleste nr. II si deci imediat vreti sa luati ceva care "sa dureze mai mult". Deci in loc de lapte, care se termina la o singura masa si care e mai greu de portionat, mai bine luati mai mult pesmeti, pe care ii raspanditi in toata ziua.

Totusi, in mod paradoxal, va veti ingrasa mai repede de la cei 4-5 pesmeti decat de la paharul cu lapte.

Hai sa discutam putin despre kcal si despre cum e bine sa le alegeti atunci cand incepeti sa reveniti spre alimentatia normala. Incepem de la inceput: ce sunt kcal acestea pe care le numaram cu atata sarg? Pai kcal sunt unitati de masura care arata cata energie rezulta din arderea (la propriu) a mancarii. Experimentele care dau aceste valori nutritionale se fac in laborator deasupra unor instalatii unde se ard -- cu foc -- portii de mancare insumand sa zicem 100 g sau ceva de genul asta. NIMENI nu poate spune cate kcal absoarbe corpul uman din aceste kcal pe care le produce din arderi, si mai ales, NIMENI nu stie cat se pune din aceasta portie de kcal.

Organismul nostru e un lucru foarte complicat, ca o jucarie din aceea care are o gramada de scripeti, parghii, si tot felul de alte chestii mecanice, si in care daca scapi o bila, nu stii unde va ajunge. De exemplu, o ardere mai puternica la o masa face organismul sa lucreze mai tare, deci arderea se consuma mai repede. Adica KCAL NU SE FAC GRASIME!

Dar suntem anorexice. Nu vrem sa mancam si nu credem in aceste povestioare. Pana la urma un lucru e sfant: nu mananci, nu te ingrasi! Punct. Da, dar... daca suntem aici si citim asta, inseamna ca noi vrem acum sa ne marim usor portiile. Hai sa incercam 100 kcal in plus pentru ziua de astazi, si sa ne uitam ce ar fi mai bine sa adaugam in asa fel incat sa fie ok. Apoi maine ne punem pe cantar si daca nu ne-am ingrasat -- deci daca am slabit sau ne-am mentinut -- mai punem 100 kcal si asa mai departe. Nu-i asa?

Bun, deci prima prostie pe care am facut-o eu cand am inceput sa cresc nr. de kcal a fost sa cresc volumetric, adaugand cate o firimitura in plus ici si colo, in portii foarte mici. Daca aveam 50 kcal in plus pe meniu, mancam in plus un mar. Mai puneam 25 kcal, mai puneam o gustare de 100 g ciuperci. Aceasta este o greseala pentru ca volumul devenind din ce in ce mai mare, ne umflam. Pe deasupra, chestii de genul pesmetilor WASA se umfla in burta ca niste bureti, retinand aspa si deci cantarind in plus. Deci greseala mea a fost ca am inceput sa-mi formez mesele dintr-o gramada de nimicuri, din ce in ce mai multe in fiecare zi. Consecinta: mancam foarte nesanatos si disproportionat. De obicei mancam numai dupa ora 2 dupa-amiaza, si toate kcal se concentrau la doua mese, una fiind foarte tarziu. Eram obosita moarta, si totusi, desi nu mancam mai nimic, eram umflata mai tot timpul

Solutia: cresterea kcal se face prin inlocuire, iar ca sa ne asiguram ca mancam toate kcal-iile in plus pe care ni le-am propus, trebuie sa le mancam in cat mai putin portii, daca se poate doar una. Asta nu e numai pentru ca sa ne invingem anorexia! Uite niste motive ca sa mancam mai bine, si daca se poate, intr-o portie:

1. daca mancam caloriile in plus in mare parte la micul dejun, ele nu se vor pune pe noi, pentru ca in timpul zilei le consumam cu siguranta.
2. daca mancam proteine si nu carbohidrati (adica de preferinta carne, branza, oua, peste si nu paine, pesmeti, etc), nu se pun pe noi
3. proteinele ne tin de foame mai bine, deci scapam macar un timp de foame
4. in timpul dietei, anorexicele evita carnea, pentru ca are calorii multe pe 100 g.Aceste calorii insa nu se pun: ce nu consumam, ies pe partea cealalta. Insa daca acum mancam mai multa carne, ceilalti vor fi multumiti si fara sa ne indoape cu lasagna, musaca, pizza si prajituri!
5. noi VREM sa ne vindecam de anorexie, nu? Dar nu vrem sa ne ingrasam. Ei bine, daca trisam la portiile de kcal in plus, vom slabi, iar ceilalti ne vor pune la cure de ingrasare in spitale. Si asa sigur ne ingrasam.

Sa stiti ca nu spun prostii auzite de la altii. Eu mi-am spus toate cele de mai sus in fiecare zi timp de o saptamana. Asta pana sa reusesc sa mananc 100 kcal in plus. Dar atunci cand am mancat o felie de branza (urda) de dimineata in loc de doi pesmeti, mi-a ajuns mult mai bine. Volumul conteaza: e foarte bine sa nu mancam foarte mult volumetric, pentru ca stomacul nostru e foarte mic, si ne va durea foarte tare. Ca sa nu spun ca ne umflam ca niste baloane.

A doua greseala: de foarte multe ori imi portionam cresterea de kcal si nu mai voiam/puteam sa mananc toate portiile. Asta e rau pentru ca daca parintii si cei din jur vad ce facem, se supara si pierdem sprijinul lor. Si sa stiti, fetelor: avem nevoie disperata de increderea si sprijinul lor!

In sfarsit, cateva strategii pentru a reusi sa va cresteti portiile fara sa cresteti greutatea:

1. Mancati mancare fierbinte, nu rece. Deci in loc de salata cu conopida sau pastai sau ciuperci reci, mancati un ardei umplut. Il mancati tot-tot, dar daca vreti puteti sa lasati din zeama (zeama nu are multe kcal dar umple pentru ca are volum mare).
2. Mancati proteine, nu carbohidrati. Da, legumele sunt carbohidrati. Deci incercati sa mancati maxim 1.5-2 cesti legume pe zi SI 300 grame carne SAU 400 grame lactate.
3. Micsorati volumul: mancati lucruri care dau mai multa energie.
4. Inlocuiti mancare din meniul vostru, nu adaugati snackuri. Mancati intr-o singura portie.
5. Ganditi-va in fiecare zi la ce am scris aici, cel putin 30 minute.
6. Cantariti-va o data pe zi, dimineata. Incercati sa va monitorizati progresul. Daca va arata cantarul mentinere, continuati sa cresteti portia in acelasi fel (NU adaugand volum)
7. Vorbiti mereu cu ai vostrii ca sa le aratati bunavointa voastra. Ei trebuie sa fie cu voi, nu impotriva voastra. Daca parintii nu sunt cooperanti, cautati un membru cu influenta al familiei cu care sa vorbiti mereu, sau un specialist.

Cam atat pentru acum.

Cu mult drag,

Cristina

[princess95]

Cristina SUPER TARE SUBIECT
stii deabia akum l-am vazut si kred ca ma ajutat deja

[CrisetenO]

Salut fetelor!

Bine ai venit intre noi, draga Nadea! Imi pare foarte bine ca ai gasit acest subiect si ca te ajuta. Eu am avut cateva saptamani mai complicate, dar acum ma intorc aici, ca sa continuam explorarea anorexiei si intoarcerea la o alimentatie normala. Pentru urmatoarele cateva episoade, aveam cateva subiecte gata pregatite, dar pentru ca ai venit si tu pe aici, aleg de data asta un subiect care cred ca ti se aplica.

4. Ce spunem si ce ascundem: rolul celor apropiati

Un anorexic are foarte putini prieteni (foarte putine prietene). De ce? Pai anorexia este o ocupatie de 24 ore din 24 in fiecare zi a fiecarei saptamani. Si cine e personajul principal in aceasta drama? Corect, noi insine. Tot timpul ne gandim la ce? Corect, la noi insine si la mancare. Daca nu ne gandim la cat de grase suntem, ne gandim la ce am mancat in acea zi si cautam cum sa mai scapam de mancare, cum sa reusim sa mai ascundem din pachetul de la pranz, cum sa lasam cat mai multe faramituri in farfurie. Cand am ajuns la 50 kg, toata viata mea se concentra in jurul dietei, si mancam din ce in ce mai putin, ca sa stiu sigur ca nu ma ingras. Cu prietenii nu prea ma vedeam pentru ca eram prea obosita sa vorbesc cu ele; in plus, majoritatea voiau sa ne intalnim la un restaurant sau la o cafea. La inceput mi-am facut curaj sa ma intalnesc cu ele pe la restaurante, dar apoi mi s-a parut ca dau prea multi bani pentru ceva pe care nu-l voiam de la inceput: ceai sau mancare. Aceasta insa era o minciuna.

Motivul pentru care refuzam sa ma vad cu prietenii era ca mi se zicea ca sunt prea slaba si trebuie sa ma opresc.

Desi multi anorexici se mandresc cu controlul pe care il exerseaza asupra vietii lor, sunt de fapt in mod esential speriati si intr-o perpetua panica de a pierde acest control. Deja trupul lor le cere mai multa mancare si e din ce in ce mai greu sa se abtina de la ceea ce ei numesc tentatii, dar care reprezinta de fapt foamea. De asemenea, o parte din ei isi da seama ca nu e normal sa manance asa de putin, si deci de fiecare data cand cineva aduce vorba de mancare sugerand ca trebuie sa manance mai mult, au un reflex apropiat de cel de voma, pentru ca deja simt cum li se baga pe gat mancarea. Anorexicii stiu ca ar trebui sa manance mai mult, deci isi dau seama ca si daca protesteaza, punctul lor de vedere nu e obiectiv, si ca vor pierde in fata oricarei instante de judecata cat de cat obiective. Din cauza asta nici nu ne impotrivim in mod fatis in momentul in care ni se zice sa mancam.

Multi anorexici ascund mancarea pe care nu o mananca. Mie mi s-a intamplat de exemplu sa primesc prajitura: cand puteam sa o dau mai departe unei prietene, totul era ok. Dar daca mi se cerea sa o mananc pe loc, nu ma impotriveam. Luam o muscatura de furnica asa, de forma, dupa care beam mult ceai si mergeam la baie cu tot cu prajitura si... ma intorceam fara ea. Din fericire nu mi s-a intamplat de prea multe ori. Insa ganditi-va: e bine asa, sa aruncati munca si dragostea cuiva care a facut acea prajitura? Eu sufeream groaznic din cauza asta, dar si mai puternica era teama de mancare, si deci o faceam si a doua oara. Si a treia oara. Imi spuneam ca e vina lor ca ma fac sa mananc cand eu nu vreau, dar de fapt nu e asa: ar fi trebuit sa-mi dau seama ca daca si ceilalti mananca si nu se ingrasa, pot si eu sa mananc o feliuta mica de prajitura in loc de mancarea mea zilnica.

Dar noi, anorexicii, nu putem face asta decat daca am planificat noi sa mancam asa si daca stim fiecare ingredient din prajitura.

Acest truc al meu e numai unul din numeroasele pe care le adopta bolnavii de anorexie. Eu am avut norocul -- sau ghinionul -- sa traiesc singura cu anorexia, si atunci aveam mare parte din meniul meu zilnic sub control (vorba sa fie, ca ai mei ma controlau tot timpul). Dar anorexicele scolarite sau studente si care stau cu parintii sau cu rudele lor trebuie sa dea impresia ca mananca mult. Dupa parerea lor chiar si mananca mult, asta e si problema. Pentru ele, trei frunze de salata si doua masline formeaza o masa principala. De aceea ascund din mancare peste tot, arunca, dau la catel, la pisica, la soareci... pe unde mai apuca. Marita mancarea cum reusesc si ele. Din punctul lor de vedere e un mod de a-i insela pe cei din jur in asa fel incat sa nu se puna problema sa trebuiasca sa manance mai mult

Aceasta strategie insa duce la moarte sigura. 20% dintre anorexice mor.

O modalitate de a-ti recapata echilibrul este sa iti dai seama ca perceptia ta e gresita: cei din jur, apropiati tie, sunt prietenii, si nu dusmanii tai. Asta ar trebui sa fie limpede: cei care iti sunt numai prieteni de la inceput, te vor lasa cand te cufunzi in anorexie. Nu te vor mai suna, nu vor mai vorbi cu tine. Chiar si prietenii tai de suflet vor dispera la un moment dat si nu vor mai putea suporta sa te vada distrugandu-te. Da, te distrugi cand devii anorexic. De aceea citesti ce scriu eu aici, pentru ca iti dai seama ca gresesti. Deci, prietenii tai te vor lasa, unul dupa altul. Cei care insa nu te vor abandona niciodata, cei care nu vor inceta sa spere ca totul va fi in ordine sunt parintii tai, rudele tale, cei care cu adevarat te iubesc.

Si tu, daca vrei sa iesi din anorexie, trebuie sa le accepti ajutorul, pe care ei ti-l dau cu mare, mare bucurie! De cele mai multe ori totusi, acest ajutor duce la dezastru: ori la afundarea cu mai multa disperare in anorexie ori in bulimie. De cele mai multe ori, discutiile initiale intre parinti si anorexice decurg bine, expunerea problemei fiind deja un pas inainte fata de tacerea si distanta care le preced. De obicei rezultatul primei convorbiri e un plan de bataie cu mai multe kcal in fiecare zi. In urmatoarele cateva luni, situatia fluctueaza, insa in general rezultatul, mai devreme sau mai tarziu, e ca parintii ajung sa-si ia campii sau sa-si interneze copiii, iar copiii ajung si mai anorexici decat la inceput. Cum se ajunge la asa ceva? Sa luam cateva momente cheie din relatia cu cei apropiati, si sa le discutam.

1. Discutia initiala

De aici porneste toata problema. In discutia initiala, copilul anorexic vrea sa gaseasca intelegere si sprijin deplin, iar parintele copilului vrea sa gaseasca o explicatie si o reafirmare a legaturii normale de incredere cu copilul lor. Si unul si altul se asteapta la un dezastru, deci nici unul nu e perfect sincer. Prin urmare discutia nu e de obicei chiar un dezastru, si chiar daca raman multe lucruri de stabilit, amandoua partile se simt asa de usurate incat li se pare ca a mers totul de minune.

Problema principala aici e lipsa de sinceritate deplina, urmata pe locul doi de o stangacie de exprimare de amandoua partile.

Deci: ce trebuie sa spunem parintilor? In primul rand nu trebuie sa incepem sa ne aparam inainte sa fim atacate. Trebuie inainte de a vorbi cu parintii sa ne intelegem noi insine. Trebuie sa intelegem in primul rand de ce mergem sa vorbim cu parintii. Trebuie sa ne fie foarte clar de ce avem nevoie de ajutor. Un raspuns general de genul "am nevoie de ajutor pentru ca am anorexie" e insuficient, desi poate servi ca un bun punct de plecare. Atunci cand ceri ajutorul, exista ceva pe care nu-l poti face singur(a). Trebuie sa stii exact ce iti sta in putere si ce nu, trebuie sa te gandesti foarte realist inainte de a face acest pas.

Uite un truc pentru aceasta analiza de sine (l-am invatat de curand la un seminar privind scrierea unei lucrari stiintifice). E o tehnica adoptata in interogarea suspectilor la sectia de politie si de FBI: pui aceleasi intrebari, dar cu formulari usor variate, de cateva ori. Intreaba-te: De ce ma duc la mama? Ce vreau sa spun mamei? De ce ma duc acum la mama si nu mai devreme sau mai tarziu? Ce ma astept sa faca mama? Si apoi, dupa ce scrii toate raspunsurile, iti pui din nou intrebarile, pana cand totul e ordonat si clar in capul tau.

In timpul conversatiei e important sa spui in mod sincer care e greutatea ta curenta, ce mananci in fiecare zi, care sunt regulile tale de alimentatie, cat sport faci in fiecare zi si de cate ori te cantaresti. Aceasta sinceritate, insotita de organizarea prealabila, va vor ajuta si in aceasta convorbire si in urmatoarele! Nu puteti ajunge nicaieri daca va lipsesc caramizi din baza.

2. Planul de bataie

In general, rezultatul unei prime discutii dintre parinti si copii este un "plan de bataie". Dupa primul contact, parintii incep sa observe o gramada de lucruri ingrijoratoare pe care probabil le vazusera si inainte, dar care acum au mai multa anvergura. Isi dau seama de exemplu ca le cade parul copiilor, ca au inceput sa fie complet alienati de ceilalti copii sau adolescenti de varsta lor, ca sunt foarte, foarte slabi. Observa obiceiuri ingrijoratoare, precum cantarirea de cinci ori pe zi, sportul excesiv, etc. Prin urmare, planul de actiune e destul de drastic.

Primul instinct al anorexicilor care au ajuns sa-si constientizeze boala e sa accepte planul de bataie, din doua motive. In primul rand sunt flamanzi si deci obositi si vulnerabili. Pentru ei, existenta e un efort ingrozitor, si deci caldura parintilor e pentru ei un dar urias, o usurare imensa. Al doilea motiv pentru care ei accepta planul de bataie e oroarea de confruntare. Atata timp cat planul suna cam asa: "adaugam treptat cate ____ kcal pe zi si gata", totul e bine, fetele au curaj, pentru ca sunt putine kcal, si nu merita sa intre in discutii pentru ele. Ba chiar fetele incearca sa ajunga la normalitate, deci in principiu, rational vorbind, VOR sa manance mai mult.

Cand se stabileste planul de bataie, rezultatul (poate dupa ceva discutii) este foarte general, ceea ce inseamna ca fiecare dintre participanti are libertatea -- si face greseala sa isi si foloseasca aceasta libertate -- sa-si imagineze ce vrea cu privire la planul de actiune. In general parintii isi imagineaza: lasa, facem doua saptamani-trei asa si apoi mai vad eu cum mai umflu portiile si ajunge acusi la normal. Iar copiii isi imagineaza: lasa, rezistam o zi, doua, trei, si apoi mai o lasam moale, ca acum mama face ce zic eu. Si pana la urma, daca nu reusesc mananc eu mai putin, ca pana la urma intentia conteaza, nu?

E esential sa ne dam seama: in momentul in care se stabileste un plan de atac atat de general, e aproape sigur ca vor interveni divergente de opinie, si desi totul se termina cu pace in faza asta, problemele se acumuleaza deja la orizont.

Cum putem sa prevenim aceste probleme?

Din perspectiva noastra, a copiilor anorexici, trebuie sa ne dam seama ca parintii nu vad decat foarte putin din ceea ce trece prin mintea noastra. De exemplu nimeni care n-a suferit de anorexie nu poate sa-si imagineze cum e sa te uiti la o masa plina si sa vezi numai tabele de valori nutritionale, si sa simti reflexul de a voma ca si cand toata mancarea ti-ar fi impinsa in gat cu facaletul. Nu pot sa-si imagineze bietii nostri parinti cum ne chinuim pe noi insine la fiecare pas, si nici ce chin e sa auzim numai cuvantul "mancare". Pai de unde sa stie?

Deci atunci cand vine timpul sa stabilim un plan de atac trebuie sa fim foarte atente. Trebuie sa explicam clar ce putem si ce nu putem admite. Trebuie sa fim pregatite sa stam jos si sa discutam si sa negociem fiecare punct. Trebuie sa fim pregatite sa dam de la noi -- daca nu suntem pregatite pentru asta, atunci de ce discutam? -- si sa ne dam seama cand e prea mult. E ok sa spui: "am sa mananc 100 g carne de piept de pui pe zi, dar cu conditia sa fie prajita fara ulei, la teflon". Poti sa pui conditii. Poti sa spui ca nu poti sa cresti cu mai mult de 100 kcal pe saptamana. Iar daca mama ta zice: "Hai, nu mai discutam ", e important sa ii explici exact ceea ce simti. De exemplu ar trebui sa explici: "Nu pot manca grasimi; daca imi dai trei bucati de branza in ulei nu le pot manca, dar daca imi dai 5 bucati de branza fara ulei, le pot manca. E din cauza ca stiu ca grasimile au multe calorii si mi-e frica sa nu ma ingras".

Trebuie insa sa dai si de la tine. Sunt cateva lucruri care sunt adevarate (vezi strategia de la capitolele precedente): de exemplu proteinele NU ingrasa, iar grasimi poti manca fara frica in anumite masuri (deci e ok de exemplu sa bei lapte semidegresat cu cacao la o masa, o data la 2 zile). Un lucru esential: Stabiliti cand si cum va cantariti, iar intre timp mama trebuie sa tina cheia cantarului. Iar daca nu iti da cheia la timp sa te cantaresti, atunci ai voie sa iti cumperi un cantar nou. Totul, fiecare milimetru trebuie stabilit si negociat, iar tu, ca anorexic, trebuie sa fii de acord.

3. Din rau in mai rau.

Dupa stabilirea planului de actiune atat de general, cu care sunt de acord aproape imediat amandoua partile, urmeaza implementarea lui, care incepe ok si continua din ce in ce mai rau. Ce se intampla aici? Parintii cred ca deja limita calorica din fiecare zi e prea mica, si deci se vor grabi sa ajunga la valori normale in jur de 2000-2500 kcal pe zi. Pe de alta parte copiii, adica anorexicii, nu reusesc sa creasca in fiecare zi numarul de kcal, pentru ca fiecare 50 kcal adaugate sunt o sursa de teroare, deci de multe ori exista stagnari sau regresuri. Din cauza conflictului de interese, parintii incep sa-si piarda rabdarea, copiii incep sa-si piarda curajul, si deci se ajunge intr-o situatie si mai rau decat la inceput. Copiii nu mai au curajul sa reia negocierile, iar parintii incep sa dispere, pentru ca in loc sa se stabilizeze macar, copiii continua sa slabeasca. Parintii deci incep sa puna presiune, si apar discutiile. Apar ultimatumurile de genul "Daca nu mananci, nu ai voie sa te ridici de la masa", "Daca nu mananci, iti incui cantarul", "Maine iti dau numai prajituri" si asa mai departe. Pentru ca tonul vocii devine din ce in ce mai ridicat spre isterie, iar conversatia devine din ce in ce mai implacabila, anorexicii se retrag aici in vechile trucuri si inselaciuni: incep sa ascunda sau sa arunce mancarea, incep sa sara peste mese cand si cum pot, etc. Totul explodeaza intr-o buna zi, atunci cand parintii gasesc mancarea dosita de copiii lor si isi pierd complet increderea in ei.

Cum putem sa prevenim acest curs al evenimentelor? In primul rand -- si asta e foarte greu -- trebuie sa gasim pe cineva de incredere (o a treia persoana care e obiectiva) si care sa ne spuna cat de subnutriti suntem. Daca suntem intr-un grad de subnutritie foarte avansat (gen 35 kg la 1.65-1.70) pericolul e iminent si trebuie sa ne calcam pe inima si sa mancam in ritmul impus de parinti, oricat de greu ar fi. De ce? Foarte simplu: daca nu o facem, ajungem la spital, unde ne indoapa in mod garantat cu niste chestii care nu ne vor placea deloc. Nu va exista mila, nu va exista o alegere: ne hranesc intravenous cu scopul clar sa ne ingrase. Pierdem controlul in mod sigur si nu ne putem impotrivi.
Daca nu suntem inca in stare critica, e bine sa ne dam seama ca mult nu mai avem si ca trebuie sa ne restabilizam foarte repede. Insa avem posibilitatea sa incetinim din cand in cand ritmul. Trebuie sa castigam in primul rand increderea parintilor, care trebuie sa stie tot timpul cum ne simtim. Trebuie sa le spunem parintilor cand devine prea greu pentru noi, cand incepem sa pierdem controlul asupra anorexiei. Semnele sunt clare: neliniste, dorinta de a evada, tendinta sa trisam in orice fel. Cand observam semnele, tragem semnalul de alarma si ne oprim o zi din planul de bataie. Incercam din nou sa ne recapatam motivatia (vezi primele capitole) si o luam de la capat. Insa mereu, absolut mereu, cei care ne ajuta trebuie sa fie informati asupra situatiei noastre psihice. Altfel apar neintelegerile, si de acolo se rupe firul de incredere pe care l-am innadit din prima discutie.
4. Cand parintii nu mai asculta, unde sa ma duc?
Exista si cazuri in care parintii nu mai reusesc sa ne ajute, poate pentru ca le-am pierdut increderea sau poate din nerabdare. Din cauza ca depindem de ei insa, trebuie sa ne asiguram ca atmosfera din casa ramane oarecum sub control si ca putem sa ducem batalia contra anorexiei cu o oarecare masura de libertate, pentru ca anorexia ramane sadita in mintea noastra, chiar daca sa zicem ca pe termen scurt parintii ne pot obliga sa mancam prea mult.
In cazul in care nu ne mai putem adresa parintilor cand avem nevoie de intelegerea lor, e bine sa gasim un adult care are oarecare influenta in familie: o matusa, bunica, un var, un unchi. Trebuie sa fie cineva cu care sa putem vorbi precum am spus mai inainte, cineva caruia sa-i putem marturisi totul. Poate fi si un specialist, un terapeut specializat in probleme de nutritie. Trebuie sa ne incredem ca acest adult ne va ajuta sa ne descurcam cu parintii si cu anorexia noastra.
5. Ce nu ar trebui sa vorbim cu parintii nostri?
Discutiile obsesive despre mancare, desi sunt poate foarte importante pentru noi, nu sunt intotdeauna potrivite pentru parinti. Problema aici e urmatoarea: parintilor nostri le e foarte teama pentru noi si sunt si asa foarte ingrijorati ca nu ne revenim. Sa li se si spuna apoi zi de zi ca un castron de salata are multe kcal si ca e bine sa ti se vada toate oasele nu e deloc sanatos, pentru ca isi pot pierde rabdarea. E bine sa le explicam ceea ce simtim, dar nu sa repetam la nesfarsit ce credem si care sunt filozofiile noastre de mancare – pe care oricum trebuie sa le schimbam.
Pe de alta parte e foarte bine sa fim sinceri cu parintii cu privire la scapari si sa le spunem de cate ori trisam, de cate ori ne cantarim in plus, de cate ori ne auto-pedepsim. E foarte important si sa marturisim daca am intrat pe site-uri pro-ana si sa le aratam orice contact pe internet in legatura cu anorexia. Trebuie sa existe o transparenta intre noi si parintii, pentru ca altel nu poate exista incredere, pe de o parte, iar pe de alta parte ei nu vor avea o privire de ansamblu.

A fost un capitol lung dar sper ca a fost folositor. Morala este: trebuie sa folosim ajutorul parintilor nostri cat putem, dar nu numai pentru scurta bucurie pe care ne-o aduce acea prima discutie in care ne „marturisim” lor. Trebuie sa incercam sa ne gandim la viitor si sa renuntam la ideea de sinucidere lenta, adica de infometare. Trebuie sa ne cunoastem foarte bine si sa spunem intotdeauna adevarul, inhamandu-ne in mod responsabil la carul care ne va duce la o alimentatie sanatoasa si la recapatarea bucuriei de a trai.
Cu mult drag.
Cristina

[Alexandra Andreea]

Cris felicitari!! Cred ca exemplu mai bun ca tine nu exista....si e uimitor tot cat ai scris, si cat te dedici!! :* Sincere felicitari!