[VAmedeea]

"Va recomand sa vedeti filmul The experiment ( The Experiment (2010/I) ), cu Adrien Brody si Forest Whitaker. Din start va avertizez ca este un film dur, dar va povesteste oarecum drama voastra si cred ca subiectul principal atins este tendinta fiintei umane de a abuza de putere atunci cand ii este oferita. Oarecum ce fac barbatii cu femeile (fetele) din simplu motiv ca ei reprezinta sexul puternic. L-am vazut recent si mi-a pus niste semne de intrebare. Totusi, intrebari la care am gasit raspunsul in interiorul meu destul de repede deci nu pot sa spun ca este un film care sa-ti genereze dileme existentiale sau care sa-ti influenteze modul in care gandesti."

Mesaj scris de Dio intr-un alt subiect. Tin sa iti multumesc pt sugestie. Stiam de existenta acestui experiment, dar nu stiam ca s-a facut si film pe tema asta.

[VAmedeea]

Si ceva despre experiemntul real:

Experimentul falsei închisori
Experimente cu oameni
Duminică, 26 Iulie 2009 08:05
Imaginaţi-vă că un prieten, psiholog, vă cere să participaţi într-un experiment care simulează o închisoare vreme de 2 săptămâni. Ştiţi că este doar un joc şi veţi primi şi bani pentru asta. Cum vă veţi comporta dacă veţi fi ales gardian? Veţi abuza de ceilalţi subiecţi, selectaţi pentru a fi prizonieri? Citiţi acest articol înainte de a răspunde...
Mesajul formidabil al experimentului închisorii efectuat de psihologul Philip Zimbardo în august 1971 este următorul: puterea contextului social în care se află o fiinţă umană într-un anumit moment este de cele mai multe ori dominantă faţă de capacitatea de a se opune a acesteia.
Asta înseamnă că dacă mâine vecinul dumneavoastră, pe care îl ştiţi onest, săritor şi iubitor de oameni, va ajunge să conducă o închisoare ori va fi un simplu gardian în aceasta, comportamentul lui - determinat de context - va fi unul de neimaginat apriori. Este exact ceea ce au fost nevoiţi să constate mulţi americani despre concetăţenii lor aflaţi vremelnic în funcţii de gardieni la închisoarea irakiană Abu Ghraib.
Dar înainte să adâncim explicaţiile privind impactul contextului asupra comportamentului individual, să vedem în ce a constat experimentul închisorii de la Stanford...
PRELIMINARII. ALEGEREA SUBIECŢILOR
Experimentul a fost planificat să se desfăşoare pe o perioadă de două săptămâni. Locul în care închisoarea a fost amenajată a fost subsolul departamentului de psihologie al Universităţii Stanford. Motivul pentru care Zimbardo a decis să efectueze acest experiment a fost înţelegerea psihologiei detenţiei.
Alegerea subiecţilor experimentului s-a făcut printr-un anunţ în ziarele locale în care s-au promis 15 dolari pentru participarea la un studiu referitor la viaţa în închisoare. Din cele aproximativ 100 de persoane care au răspuns la mesajul din ziare au fost selectate - în urma unor evaluări psihologice şi a unor interviuri - 24 de studenţi. În urma selecţiei au fost acceptaţi doar indivizi care erau cât mai aproape de medie din punct de vedere al profilului psihologic, fără antecedente penale, fără probleme de ordin psihic. Din cei 24, 18 au participat efectiv la experiment, 9 ca gardieni, 9 ca deţinuţi.
ARESTAREA ŞI INTRAREA ÎN PUŞCĂRIE
Pentru ca experimentul să pară cât mai credibil, cei 9 studenţi desemnaţi aleator să fie prizonieri au fost aduşi la sediul închisorii improvizate din Stanford de către poliţie - care a acceptat să colaboreze cu Zimbardo - sub acuzaţiile de furt şi jaf armat.

Arestarea unui "deţinut"
După ce au fost aduşi la "închisoare", prizonierii au fost dezbrăcaţi, percheziţionaţi şi daţi cu spray deparazitant, aşa cum se întâmplă cu prizonierii reali. Aceştia au primit o cămaşă lungă, li s-a interzis lenjeria intimă, le-a fost legat un lanţ de glezna dreaptă şi au primit un număr de identificare unic - totul pentru a crea disconfortul pe care prizonierii îl resimt de obicei la arestare. Prizonierilor li s-a interzis să folosească numele real, impunându-se regula de a se prezenta doar cu numărul de identificare primit. Pe cap li s-a pus un fel de cască de plastic transparentă, care avea rolul de elimina trăsăturile de personalitate pe care, de regulă, le pune în evidenţă frizura. Închisoarea a fost organizată pe trei celule, fiecare având 3 prizonieri.


Observaţi diferenţa dintre acelaşi individ cu frizură şi ras în cap
credit: prisonexp.org

Gardienii nu au primit nici o pregătire specială despre ce înseamnă a fi gardian, fiind liberi să acţioneze cum doreau pentru reuşita misiunii, fiindu-le interzisă totuşi lovirea "deţinuţilor". A fost stabilit un set de 17 reguli ce trebuia memorat de fiecare deţinut, urmând ca din când în când aceştia să fie chestionaţi pe această temă.
PRIMA NOAPTE
La orele 2.30 a.m. prizonierii au fost treziţi într-un mod brutal pentru efectuarea apelului. Acesta avea rolul, pe de o parte, de a familiariza prizonierii cu numărul de identificare primit, dar era şi un bun prilej pentru exercitarea puterii gardienilor asupra prizonierilor. În prima noapte o parte dintre prizonieri nu au luat lucrurile în serios, glumind pe alocuri, conştienţi încă de faptul că totul este un joc. De asemenea, parte dintre gardieni au tratat deocamdată lucrurile cu detaşare, dar nu pentru multă vreme... În curând, pe fondul acumulării de oboseală şi scăderii pragului de rezistenţă la stres, vor apărea semne de revoltă din partea prizonierilor la care gardienii vor răspunde cu pedepse, ca de pildă flotările.



PRIMA REVOLTĂ ŞI URMĂRILE
Luni dimineaţă (experimentul a început duminică) o parte dintre deţinuţi (o celulă) s-au baricadat şi nu au mai vrut să iasă din camera lor, ca răspuns la comportamentul considerat neprietenesc al gardienilor din timpul nopţii. După o analiză rapidă a situaţiei, gardienii au decis să apeleze la forţă şi restabilirea ordinii în închisoare: au folosit un extinctor pentru a-i depărta pe cei trei de uşă şi a intra în celula baricadată.

În urma acestui eveniment gardienii au hotărât că trebuie să stabilească privilegii pentru cei care se comportă bine, acordând drepturi suplimentare pentru început pentru trei deţinuţi, aflaţi într-una dintre celule, cel mai puţin implicaţi în revoltă. Ulterior, fără motive clare, prizonieri "neprivilegiaţi" sunt mutaţi în celula celor "buni", creându-se astfel confuzie în rândul prizonierilor.
Odată cu revolta, s-au consolidat antagonisme evidente între participanţii la experiment, gardienii privindu-i pe prizonieri ca pe nişte fiinţe problematice ce le îngreunau activitatea, iar prizonierii, suferind deja diverse pedepse, au început să aibă comportamente manifeste de dispreţ şi ură faţă de gardieni. Un efect al revoltei a fost acela că gardienii au impus un control şi mai strict al activităţilor obişnuite ale deţinuţilor, stabilind ca fiind un privilegiu inclusiv mersul la toaletă; după orele 10.00 p.m. unii prizonieri erau nevoiţi să folosească pentru nevoi o găleată, în interiorul celulei.
PRIMA ELIBERARE A UNUI DEŢINUT
La mai puţin de 36 de ore de la începutul experimentului, un prizonier a intrat într-o stare de instabilitate emoţională acută (plâns necontrolat, gândire dezorganizată, furie exagerată), ceea ce a condus, finalmente, la "eliberarea" acestuia. Interesant de menţionat este faptul că organizatorii experimentului, care urmăreau tot ce se întâmpla în închisoare prin intermediul camerelor de filmat şi al microfoanelor instalate în celule, intraseră şi ei atât de bine în rolul de autorităţi ale închisorii, încât în primă instanţă l-au tratat pe "prizonierul" ce nu mai putea suporta mediul ca pe un prefăcut, ce urmărea ca prin minciună să iasă din închisoare, aşa cum ar încerca un prizonier real.
VIZITA PREOTULUI
Ca răspuns la o favoare mai veche acordată de Zimbardo, un preot cu experienţă în mediul carceral face o vizită la Stanford pentru a vorbi cu prizonierii şi a-şi face o idee despre cât de bine şi-au intrat în rol aceştia. Surprinzător este că preotul - deşi ştia foarte clar că totul este un experiment ce avea să se încheie în câteva zile - a uitat cu totul că închisoarea este una fictivă, ajungând - în urma discuţiilor cu prizonierii - să promită implicare şi sprijin pentru eliberarea acestora. Remarcabil este însă următorul aspect: unul dintre prizonieri nu se lasă absorbit de scenariu, de puterea contextului, descriind situaţia lucid, ca fiind doar un experiment... Acest fapt va fi detaliat în partea de concluzii a articolului.
INFORMATORUL
După plecarea "prizonierului" ce a clacat emoţional, Zimbardo dedice să introducă un alt tânăr, un prieten, sub pretextul înlocuirii celui "eliberat", care urma să fie informator şi să ajute cu detalii privind starea de spirit şi planurile deţinuţilor; decizia a fost luată şi ca urmare a faptului că existau indicii că prizonierii plănuiau o evadare. "Spionul" nu a reuşit să-şi păstreze însă detaşarea faţă de grupul în care a fost introdus, ajungând să fie depăşit de puterea situaţiei, să empatizeze cu prizonierii şi să refuze rolul de informator.
TIPURILE DE GARDIENI
O primă categorie de gardieni care s-a format pe timpul experimentului este aceea a gardienilor "oneşti", care respectau regulile şi executau sarcinile cu rigoare, dar fără a fi inventivi, fără a acţiona cu scopul înrăutăţirii vieţii prizonierilor.
A doua categorie este aceea a gardienilor "omenoşi", care nu îi pedepseau pe prizonieri, "îndurau" mici ironii ori acte de nesupunere ale acestora şi, mai mult, le făceau mici favoruri prizonierilor.
A treia categorie este cea a gardienilor ce se bucurau de exercitarea puterii pe care o deţineau, care erau imaginativi în crearea unor noi reguli în scopul umilirii şi spre disconfortul prizonierilor.
A ŞASEA ZI - SFÂRŞITUL EXPERIMENTULUI
În cea de-a cincea noapte unii dintre părinţi, sunaţi de preotul ce vizitase închisoarea cu puţin timp în urmă, l-au sunat pe Zimbardo cerându-i să-i ajute cu contactarea unui avocat pentru eliberarea fiilor lor. Pe de altă parte, Christina Raslash, prietena lui Zimbardo şi absolvent de psihologie, vizitând închisoarea, s-a arătat îngrozită de suferinţele pe care trebuiau să le suporte deţinuţii şi a cerut terminarea experimentului, arătând că experimentul s-a transformat radical faţă de ce îşi propusese şi că efectele mediului închisorii sunt profunde asupra subiecţilor implicaţi.
În acest moment, după propria mărturie, Zimbardo a înţeles că situaţia a degenerat şi că el şi echipa de conducere a experimentului pierduseră contactul cu realitatea, absorbiţi de contextul închisorii. Forţele contextului creat în mod deliberat transformase profund modul în care cei implicaţi în experiment interacţionau, majoritatea tratând această ficţiune ca şi cum ar fi fost realitatea pură. Prin urmare, a decis terminarea experimentului, după numai 6 zile, deşi era planificat să dureze 14.
CONCLUZII
FORŢA COPLEŞITOARE A CONTEXTULUI
Deşi la începutul experimentului nu existau diferenţe notabile între grupul gardienilor şi cel al prizonierilor, după mai puţin de o săptămână cele două grupuri erau complet diferite. Forţele contextului special în care au fost puşi au generat aceste diferenţe. Probabil că înţelegerea acestui fapt ar conduce la schimbări fundamentale la nivelul societăţii, unde, ca regulă, se crede că indivizii sunt cei vinovaţi, păcătoşi, iraţionali, că vina este a lor în mod exclusiv, iar influenţa mediului este ignorată.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial psihologii s-au întrebat cum este posibil ca indivizi "normali" înainte de război, să devină ulterior criminali cu sânge rece. Experimente ulterioare au arătat că este vorba de natura umană, de implacabilul eşec al acesteia în faţa autorităţii, de forţa formidabilă a contextului asupra individului.
MAI ARE SENS PEDEAPSA, DACĂ TOŢI SUNTEM NEPUTINCIOŞI ÎN FAŢA FORŢELOR CONTEXTUALE?
Trebuie spus, înainte de orice, că numai cei implicaţi în împrejurări extraordinare pot înţelege cu adevărat modul în care fiinţa umană se transformă sub forţele situaţionale. Altfel, pentru critici de ocazie, cum sunt cei mai mulţi dintre jurnaliştii de astăzi, regulile despre bine şi rău sunt clare. Dar mecanismele comportamentului uman sunt mai complexe decât pot înţelege mulţi dintre noi pe baza cunoştinţelor formate prin lectura ziarelor ori privitul televizorului.
Faptul că forţele situaţionale sunt de multe ori copleşitoare nu înseamnă că cei care cedează acestora şi săvârşesc acte oribile trebuie iertaţi. Dacă am face astfel, ar însemna să fim de acord că suntem nişte fiinţe lipsite de raţiune, incapabile de un minim control asupra vieţii noastre. Pe de altă parte, există, asemenea deţinutului menţionat mai sus care nu "a intrat în rol", indivizi care îşi păstrează luciditatea şi care nu se lasă copleşiţi de împrejurări. Aceşti indivizi, chiar dacă puţini sub aspect procentual, sunt cei care dau adevărata măsură a demnităţii umane. Faptul că ei există ne indică faptul că, în principiu, toţi putem fi "candidaţi" pentru titlul de fiinţe înţelepte şi care, puşi în contexte nefaste, am putea rezista ispitei de a acţiona ca nişte brute.
SUNTEM RĂI ORI BUNI DE LA NATURĂ?
Suntem obişnuiţi să auzim şi, până la urmă, să credem că noi, fiinţele umane, suntem bune de la natură. Desigur, sunt şi câteva uscături, dar NOI suntem buni. Ceea ce experimentul închisorii arată, şi nu este singurul experiment de acest tip, este faptul că cei mai mulţi dintre noi suferă transformări majore în anumite contexte ce favorizează comportamente considerate aberante în mod normal. Ceea ce ne imaginăm noi că am face într-o anumită situaţie, de pildă privind la atrocităţile din Irak ori Afganistan, s-ar putea să nu se potrivească cu ce devenim după ce ajungem pe câmpul de luptă.
Cei care acţionează aberant au însă justificările lor pentru ceea ce fac. Astfel, un funcţionar nazist răspunzător de programarea trenurilor către camerele de gazare din lagărele de concentrare este cu atât mai mulţumit cu cât planificarea sa este eficientă. La interogatoriu, el nu s-a simţit în nici un fel vinovat, pentru că nu el a decis ca acei oameni să moară, ci sistemul, el doar îşi îndeplinea obligaţiile funcţiei cu dăruire, ceea ce, nu-i aşa?, nu poate fi considerat o crimă. Este el un criminal? El, cel puţin, nu înţelegea de ce ar fi considerat astfel.
CE ROL POT AVEA ÎNCHISORILE ÎN EDUCAREA PRIZONIERILOR REALI?
La sfârşitul experimentului, deşi existau teoretic două grupuri, în privinţa prizonierilor se poate spune că nu mai exista nici o coeziune. Cei care încercau să se opună gardienilor erau priviţi cu dispreţ şi indignare de ceilalţi pentru că-i vedeau ca pe un pericol pentru liniştea lor. Accesul la privilegii, oricât de mărunte, creează o competiţie între prizonieri care, de asemenea, distruge orice legături de prietenie. Cum ar putea fi închisorile reale un loc al îndreptării? În fapt acestea sunt locuri brutale ce scot la iveală ce este mai rău în fiinţa umană, care obişnuiesc individul cu violenţa şi agresivitatea şi care-l fac să uite de normalitatea majorităţii. Au fost multe încercări teoretice ori practice pentru a schimba sistemul modern al închisorilor, dar până astăzi nu există un sistem mulţumitor. Deşi este o idee comună printre specialişti că actualul sistem de închisori este unul neeficient, un sistem care să-l înlocuiască nu a fost încă proiectat.
SISTEMUL ORI INDIVIDUL?
Din punctul nostru de vedere, acest punct, deşi nu rezultă direct din experimentul închisorii, este unul fundamental. Probabil că şi dumneavoastră v-aţi întrebat sau măcar aţi auzit următoarea întrebare: cum e posibil ca în România aşa de mulţi politicieni să fie corupţi, dezinteresaţi de interesul public ori, cine ştie, poate incapabili să producă o schimbare, chiar dacă ar vrea? Ori: cum e posibil ca poliţiştii ori magistraţii să fie atât de corupţi? Îndeobşte vina este aruncată asupra indivizilor, dar, credem, problema principală este a sistemului în ansamblul său. Modul în care sistemul este organizat, relaţia dintre normele şi obiceiurile din interiorul sistemului, "scăpările" legislative, raporturile dintre superiori şi inferiori - sunt doar o parte din aspectele care definesc un sistem şi care pot da indicii despre comportamentele probabile ale indivizilor din interiorul acestuia.
Poliţiştii sunt corupţi - în opinia noastră - pentru că pot fi astfel, pentru că cei pe care îi cunosc în sistem sunt la rândul lor corupţi, pentru că intrarea în poliţie coincide cu o iniţiere în corupţie, pentru că forţele puternice ale contextului sunt cele care-i obligă să se conformeze la regulile existente deja în sistem, pentru că probabilitatea să fie prinşi este foarte mică, dat fiind faptul că nu există o autoritate eficientă care să acţioneze pentru reglarea sistemului şi îndepărtarea celor corupţi.
Gândiţi-vă la un medic: odată ajuns rezident, observă cum medicii din jurul lui se îmbogăţesc de la o zi la alta, nemanifestând niciun fel de jenă în a lua şpagă. Fără dubii, chiar şi la cei care şi-au promis să fie medici model, se vor naşte conflicte interne privind comportamentul de urmat. Oricât ar fi salariul, nu-şi va putea permite ceea ce-şi permit medicii corupţi. Se va obişnui încet încet cu mediul, va observa că cei care iau şpagă nu păţesc nimic, va accepta până la urmă primii bani drept mulţumire pentru tratamentul administrat, îşi va justifica fapta prin aceea că nu el a cerut, ci pacientul a insistat să dea, iar finalmente se va înscrie în logica unui sistem degradat, în care viaţa se măsoară în numărul bancnotelor.
Încheiem printr-un citat din Hannah Arendt, lucrarea Einchmann la Ierusalim. Un raport despre banalitatea răului, pe marginea comportamentului lui Adolf Eichmann, judecat pentru crime împotriva umanităţii, întrucât a contribuit la orchestrarea genocidului evreilor europeni: "Problema cu Eichmann era tocmai că atât de mulţi alţii erau ca el şi că majoritatea nu erau nici perverşi şi nici sadici, ci erau şi sunt încă teribil şi terifiant de normali. Din punctul de vedere al instituţiilor noastre legale şi al standardelor morale de judecată, această normalitate era mult mai terifiantă decât toate atrocităţile laolaltă, deoarece implică faptul că acest tip de criminal, care este de fapt hostis generis humani (inamicul întregii umanităţi, nn.), comite crimele în circumstanţe care fac aproape imposibil pentru el să ştie sau să simtă că face ceva rău".

[VAmedeea]

"Luaţi o mână de studenţi, vârâţi-i într-un spaţiu amenajat după chipul unei închisori şi împărţiţi-i în două grupe: deţinuţi şi gardieni. Lăsaţi-i să se acomodeze cu noile roluri şi veţi vedea că în doar câteva zile vor deveni cei mai feroce gardieni, respectiv cei mai resemnaţi deţinuţi. Demonstraţia a fost realizată pe viu în anii ’70 de către Philip Zimbardo, actualmente profesor emerit de psihologie la Universitatea Stanford. Experimentul condus acum 30 de ani de psihologul american a devenit celebru, făcând parte din bibliografia facultăţilor umaniste. În 2007, Zimbardo a revenit asupra experimentului, interpretându-l din perspectiva mai noului caz de la închisoarea de la Abu Ghraib, unde gardienii americani şi-au supus deţinuţii celor mai teribile torturi şi umilinţe, surprinzându-le inclusiv cu aparatul foto.

Pornind de la cele două cazuri, Zimbardo a publicat acum doi ani un consistent volum de 800 de pagini, tradus de curând în română sub titlul Efectul Lucifer. De la experimentul concentraţionar Stanford la Abu Ghraib. Volumul a fost tradus pentru Editura Nemira de Roxana Melnicu şi Dana Verescu. Aşa cum o spune şi titlul, tema de bază a cărţii priveşte căderea în păcat sau, dacă vreţi, tentaţia răului. Este vorba despre “transformările oamenilor buni, obişnuiţi, în făptaşi ai răului, ca răspuns la influenţa corozivă a mediului”, ne avertizează autorul în Cuvântul înainte al volumului Efectul Lucifer. Scrisă într-un ritm alert, care alternează stilul povestirii cu cel al analizei de psihologie socială, cartea dedică pagini bune descrierii fazelor experimentului închisorii amenajate într-unul din sediile facultăţii de psihologie de la Stanford. Folosind jurnalul de observare, dar şi transcrieri de pe casetele video, Zimbardo îşi aminteşte cum a selectat câteva zeci de studenţi, propunându-le să devină pentru două săptămâni subiecţii unui teribil experiment. Jumătate dintre aceştia urmau să devină gardieni, cealaltă jumătate primind rolul de deţinuţi. Totul, pentru a studia cum funcţionează relaţiile de putere, supunere şi legitimare în contextul încarcerării.

În prima şi cea de-a doua zi, subiecţii nu-şi iau în serios rolurile, conştienţi fiind că totul e o simulare. Curios e faptul că, după trei-patru zile, lucrurile iau o altă turnură. Gardienii devin neaşteptat de violenţi şi de ameninţători, iar studenţii încarceraţi se revoltă la început, după care se resemnează, privind încarcerarea ca pe o fatalitate reală şi căzând eventual în depresie. “Poate că eram un subiect în experimentul lui Zimbardo şi poate că eram plătit, dar, la naiba, eram un deţinut. Eram cu adevărat un deţinut”, rememorează unul dintre studenţi, citat în Efectul Lucifer. Resemnarea şi supunerea merg în paralel cu schimbarea în rău a comportamentului presupuşilor paznici. Grăitoare este mărturisirea unuia dintre studenţii care şi-au asumat cu trup şi suflet rolul de gardian: “După ce îmbarci o uniformă şi ţi se dă un rol, vreau să spun o slujbă, şi ţi se spune că sarcina ta e să-i ţii sub control pe aceşti oameni, nu mai eşti, cu siguranţă, aceeaşi persoană care erai în haine civile. Chiar devii acea persoană după ce îmbarci uniforma kaki, îţi pui ochelarii, iei bastonul şi joci rolul”. Experimentul a fost întrerupt după o săptămână, pentru că evenimentele culminaseră deja în violenţe semnificative.

Concluzia trasă de Zimbardo este amară, mai ales pentru cei care îşi închipuie că sunt invulnerabili la rău. Psihologul nu crede că suntem nici buni, nici răi de la natură. El este însă de părere că “cei mai mulţi dintre noi suferă transformări semnificative de caracter atunci când sunt prinşi în creuzetul forţelor sociale (…) Genocidul şi atrocităţile comise în Bosnia, Kosovo, Rwanda, Burundi şi recent în regiunea Darful din Sudan oferă dovezi puternice pentru faptul că oamenii renunţă la umanitatea şi la compasiunea lor în faţa puterii sociale şi a ideologiilor abstracte de cucerire şi securitate naţională”. Experimentul de la Stanford e completat cu alte analize referitoare la torturile din închisorile americane sau la cazuri tragice din cel de-al doilea război mondial.

Finalitatea volumului Efectul Lucifer este în cele din urmă morală: sistemul ne poate “convinge” să facem rău, însă dacă devenim conştienţi de resorturile sale, ne putem apăra de ispita răului, crede Zimbardo. Finalul cărţii sale se transformă într-un insolit “program în zece paşi pentru a rezista influenţelor nedorite”. Nu vom intra în amănunte, ci vom sublinia doar cât de important este ca fiecare să-şi păstreze distanţa şi gândirea critică şi să nu cadă pradă conformismului, fricii sau stereotipurilor negative. Acestea sunt condiţiile care definesc noul erou, eroul de zi cu zi. “Eroismul constă în abilitatea de a rezista forţelor situaţionale puternice care îi prind cu uşurinţă în capcană pe ce mai mulţi oameni”, conchide Zimbardo în volumul Efectul Lucifer.

Victor Popescu"

[Slabuta / Marina Capațîna]

L-am vazut... am ramas pe ganduri dupa acest film.
Este interesant sa observi... cum te modifica anturajul, cum te adaptezi la anumite conditii de viata, cum reactionezi cand esti prins in colt, cum dintr-un om linistit te poti transforma intr-unul violent.... si lista poate continua.

Este un film care merita vazut.

[VAmedeea]

Da Slabuta si cand te gandesti ca experimentul adevarat a fost facut in 1971.
Noi la facultate am mai aflat si de un alt experiment care demonstreaza ca nu suntem decat niste animale o idee mai evoluate. Era vb despre 2 grupuri si despre pedeapsa. Unul dintre grupuri aplica pedeapsa, celalalt suporta. Pedeapsa consta in socuri electrice de la intensitate mica pana la intensitate mare. E f. interesant. Daca gasesc un articol despre o sa il postez.

[VAmedeea]

Obedienţa faţă de autoritate
Experimente cu oameni
Sâmbătă, 01 August 2009 11:59
Există o vastă literatură care "predă" metode sigure de control al minţii, cum sunt hipnoza ori spălarea creierului folosind anumite tehnici. Adevărul, prozaic şi tulburător, este că lucrurile sunt întrucâtva mai simple... Omul, prin natura sa, este obedient şi susceptibil de a face cele mai bizare lucruri dacă se află în contextul potrivit...

O societate stabilă este construită pe ierarhii, în care unii oameni au autoritate asupra altora. Relaţii de putere sunt stabilite la toate nivelurile, acasă, la serviciu ori la restaurant. Părinţii exercită putere asupra copiilor, profesorii asupra elevilor, generalii asupra militarilor din subordine şamd. Unii exercită puterea, alţii se supun.
În continuare vom explora obedienţa faţă de autoritate a fiinţei umane. Vom vedea cât de departe merge o persoană aflată sub ordinele unei alte persoane, cât de orbeşte poate acţiona omul atunci când un altul îi ordonă ori sugerează să facă ceva anume. Vom vedea că modul în care omul se raportează la autoritate este unul care pune în pericol chiar specia umană - prin uşurinţa cu care oamenii pot ucide semeni - şi că obedienţa oarbă - care pare că este parte a naturii umane - este prezentă nu la o parte neînsemnată a speciei umane, ci la majoritatea membrilor acesteia.
De asemenea, vom constata că există indivizi care nu cadrează cu tabloul general; unii dintre noi au un "instinct" al neascultării, au capacitatea de a de detaşa de forţa nimicitoare pe care o exercită autoritatea asupra noastră.
EXPERIMENTUL LUI STANLEY MILGRAM. UNIVERSITATEA YALE, SUA, 1961
Preliminarii
În fapt, experimentul obedienţei faţă de autoritate al lui Milgram constă într-o serie de experimente efectuate la universitatea americană Yale şi care au avut ca scop măsurarea gradului în care participanţii executau ordinele unei persoane cu semnele autorităţii, chiar dacă aceste ordine intrau în conflict cu propriile norme morale.
Interesul profesorului de psihologie de origine evreiască, Stanley Milgram, pentru problema obedienţei şi-a avut originea în întrebările acestuia privitoare la felul în care naziştii au fost dispuşi să ucidă milioane de evrei în lagărele de concentrare în cel de-al doilea război mondial. Experimentul a început în iulie 1961, la trei luni după ce începuse la Ierusalim procesul unui criminal de război nazist, Adolf Eichmann.
Anunţul din ziar
Studiul iniţial a implicat numai bărbaţi. Ulterior s-au făcut şi studii cu femei, iar diferenţele sunt nerelevante. Printr-un anunţ dat într-un ziar local, s-au promis 4$ pentru participarea pe o perioadă de o oră la un studiu ştiinţific asupra memoriei şi învăţării. Au fost selectate persoane cu vârste între 20 şi 50 de ani.
În ce a constat experimentul?
La sosire, participanţii la studiu erau întâmpinaţi de un cercetător cu o mină şi comportament serioase, îmbrăcat adecvat momentului, în halatul care indica înalta specializare, semn al autorităţii în domeniul studiului ce urma efectuat.

Aparatul de şocuri electrice folosit în experiment

Sarcina de executat pentru cei 4$ era simplă: unul dintre subiecţi juca rolul de profesor, iar un alt subiect pe cel de elev, iar profesorul va da elevului un set de cuvinte pentru a fi memorat. În fapt, elevul era întotdeauna un complice al experimentatorului, iar tragerea la sorţi privind rolurile era trucată, în aşa fel încât participantul la experiment să fie pus în postura de profesor. Dacă răspunsul este corect, profesorul îl va felicita pe elev. În schimb, dacă elevul greşeşte, profesorul va apăsa pe o manetă a unui aparat ce administrează şocuri electrice. Experimentatorul spune că este interesat în a afla efectele pedepsei cu şocuri electrice asupra procesului de învăţare.
Aparatul de şocuri electrice are treizeci de butoane, cu voltaje de la 15V la 450V. De fiecare dată când elevul greşeşte, profesorul va acţiona maneta pentru administrarea şocului. La fiecare nouă greşeală va acţiona maneta următoare, corespunzătoare unui voltaj mai mare cu 15V.
Între profesor şi elev există un perete despărţitor, dar cei doi se află în contact prin intermediul unui interfon. Bineînţeles că în realitate elevul nu va suferi şocurile electrice, dar profesorul nu are de unde ştii lucrul acesta. În schimb, elevul este instruit să greşească la întrebările puse de profesor şi să se plângă de suferinţele pe care şocurile electrice i le pricinuiesc.


Gata pentru studiu!

Pe măsură ce puneau întrebări, iar la greşeli administrau şocuri electrice, subiecţii aflaţi în rol de profesori, confruntaţi cu un puternic conflict interior, de multe ori puneau întrebări referitoare la starea fizică a elevului ori doreau să renunţe. La astfel de iniţiative, cercetătorul, care se afla tot timpul lângă profesor, răspunde printr-un set standard de expresii:
- vă rog să continuaţi!
- experimentul cere ca dumneavoastră să continuaţi!
- este absolut necesar ca dumneavoastră să continuaţi!
- nu sunteţi în situaţia de a alege, trebuie să continuaţi studiul!


Secvenţe din experimentul efectuat de Stanley Milgram

Ce spun psihiatrii?
Înainte de a pune în practică experimentul, Milgram a fost curios să afle părerea unui grup de 40 de psihiatri referitor la numărul celor care vor merge până la capăt cu administrarea şocurilor electrice. Aceştia au spus că 3,73 la sută din subiecţi vor ajunge la maneta cu 300V, iar cel mult 1 la sută vor ajunge la voltajul maxim, 450V.
Rezultatele experimentului şi scurte interpretări
Rezultatele experimentului au fost în dezacord total cu presupunerile pasihiatrilor. Nu mai puţin 65% dintre participanţi (24 dintre cei 40 de subiecţi) au acţionat toate cele 30 de manete ale maşinii de şocuri electrice, ceea ce, într-o situaţie reală, echivalează cu moartea elevilor. 13 participanţi au renunţat după ce au administrat şocuri cu intensitate de cel puţin 300V. Doar un singur participant a renunţat înainte să apese maneta de 300V...


Participant copleşit de rolul în experiment


Cum poate fi explicat un asemenea rezultat, care pentru oricine ar trebui să fie unul tulburător, o descoperire pe cât de extraordinară, pe atât de funestă despre natura umană? Milgram a propus două explicaţii:
- prima explicaţie se bazează pe teoria conformismului, ce are ca punct de plecare cercetările lui Solomon Asch, care afirmă indirect că un subiect care nu are expertiză în a lua decizii, în special în condiţii de criză, va lăsa actul decizional în sarcina grupului şi ierarhiei acestuia;
- a doua explicaţie se bazează pe teoria stării de agent, care spune că esenţa stării de obedienţă constă în faptul că o persoană ajunge repede să se privească pe sine ca pe un instrument ce execută ordinele unei alte persoane şi care, prin urmare, nu se mai percepe ca fiind persoana responsabilă pentru acţiunile sale.
Interesant de menţionat este că nici unul dintre participanţii care au refuzat să meargă până la capăt cu administrarea şocurilor nu au insistat ca experimentul să se termine şi nici nu au îndrăznit să meargă în camera elevului-victimă pentru a-i verifica starea sănătăţii înainte de a cere aprobarea experimentatorului.
ATENŢIE! Majoritatea, citind aceste rânduri, are tendinţa de a crede că ceilalţi sunt susceptibili de a cădea pradă influenţelor situaţionale, puterii autorităţii. Dar această credinţă este nerezonabilă, căci din punct de vedere statistic lucrurile sunt dovedite a fi altfel.
Obedienţa în societate
Majoritatea tipurilor de organizaţii sociale cultivă obedienţa şi promovează indivizii ascultători, care având această calitate vor ajunge la un moment dat să conducă la rândul lor organizaţii umane. Din păcate, de multe ori, în special în instituţiile în care performanţa are criterii incerte de evaluare, obedienţa reprezintă unul dintre criteriile fundamentale de promovare. Astfel de instituţii sunt: poliţia, justiţia ori sistemul sanitar. Deşi în toate aceste zone ale societăţii sunt reguli aparent clare privind promovarea, natura activităţii acestor instituţii permite promovarea pe bază de obedienţă. Aspectul înfiorător constă în aceea că obedienţa - pe de-o parte - este o trăsătură foarte preţuită pentru superiori, dând măsura puterii lor şi confirmându-le acestora puterea ce şi-o arogă, dar în acelaşi timp obedienţa este unul dintre viruşii ce infectează sistemul şi-l face ineficient, greoi, inadaptat, iar uneori deciziile care influenţează alte părţi ale societăţii sunt greşite. De pildă, poliţia, conform unor ordine proaste, se poate întoarce împotriva populaţiei.
În experiment prezentat aici "povestea" lui Milgram a fost aceea că ştiinţa vrea să-i ajute pe oameni să-şi îmbunătăţească memoria. Ce scop înălţător! Cum să nu participi la progresul omenirii? În lumea reală "povestea" se numeşte ideologie. Ideologia are multe definiţii savante; noi ne mulţumim să o numim simplu o poveste spusă cu unicul scop de a manipula comportamentul cetăţenilor. De multe ori este folosită formula "ameninţări la adresa securităţii naţionale", expresie ce acoperă orice scop ascuns al conducerii statului. Dar câţi dintre noi nu rezonăm cu mesajul celor care fac apel la securitatea naţională? Câţi dintre noi nu renunţăm la propria libertate pentru a prezerva această securitate naţională pe care nici măcar nu o înţelegem?
ALTE EXEMPLE DE OBEDIENŢĂ
Relaţia medic-asistentă
Aşa cum am mai spus, relaţii de putere se stabilesc la tot locul între oameni, între gardian şi prizonier, dar şi între medic şi ajutorul acestuia, asistentele medicale.
Într-un studiu publicat în 1966 realizat de C.K.Hofling, E.Brotzman, S.Dalrymple, N.Graves şi C.M.Pierce, s-au arătat rezultatele testării obedieţei în sistemul sanitar. Concret, s-a testat dacă asistentele ar asculta ori ignora o cerere nelegitimă formulată de un medic necunoscut într-un spital.
Astfel, 22 de asistente au primit un telefon de la un medic din conducerea spitalului, prin care li se cerea administrarea unei doze letale dintr-un anumit medicament, deşi pe eticheta flaconului era indicat clar că doza maximă era jumătate din cea ordonată de medicul aflat la telefon. Este de menţionat şi faptul că asistentele nu-l întâlniseră niciodată pe doctorul de la capătul firului.
Un alt grup de asistente a fost testat prin întrebări asupra modului de acţiune într-o situaţie ca cea descrisă mai sus. 10 din 12 au spus că s-ar opune executării ordinului.
În situaţia noastră însă, atunci când asistentelor li s-a cerut realmente să administreze doza letală, 20 dintre cele 22 s-au comportat în chip obedient şi au executat ce li s-a cerut...
Percheziţia corporală prin telefon - caz real
Asistenta unui director de restaurant fast-food este sunată de un aşa-zis agent de poliţie Scott, cerându-i-se ajutor într-un caz de furt în care a fost implicat un angajat al restaurantului. Agentul îi cere ca o angajată tânără şi atrăgătoare să fie închisă într-o cameră a restaurantului până ce el ori alt angajat al poliţiei va veni să o ridice. Agentul cere apoi ca tânăra să fie dezbrăcată, să i se caute în anus şi vagin bani şi droguri. Apoi cere ca fata să sară şi să danseze. Ulterior pretinde ca un angajat bărbat să vină în cameră. Scena degenerează, pentru că agentul cere ca fata să se masturbeze ori să întreţină relaţii sexuale cu bărbatul...
Această "poveste" a fost repetată cu mici variaţii de 68 de ori, în şase lanţuri de restaurante din SUA, în 32 de state, fiind înşelaţi directori, bărbaţi şi femei. După cum se poate observa, puterea autorităţii de a crea obedienţă generează situaţii puţin credibile, la o judecată la rece.
ÎNVĂŢĂMINTE ALE STUDIILOR ASUPRA OBEDIENŢEI
Există o vastă literatură care "predă" metode sigure de control al minţii, cum sunt hipnoza ori spălarea creierului folosind anumite tehnici chipurile secrete. Adevărul, prozaic şi tulburător, este că lucrurile sunt întrucâtva mai simple... Omul, prin natura sa, este obedient şi susceptibil de a face cele mai groaznice lucruri dacă se află în contextul potrivit. Simpla plasare într-o conjuctură anume face fiinţa umană să calce peste principiile sale morale şi să depăşească cele mai puternice împotriviri lăuntrice, transformându-se, uneori, într-un criminal odios. Lecţia fundamentală este aceea că nu contează atât de mult persoana în sine, ci mai ales situaţia în care aceasta este pusă.
Concluziile experimentului l-au făcut pe Milgram să enunţe: "Capacitatea omului de a-şi abandona umanitatea pe măsură ce îşi împleteşte personalitatea sa unică în structuri instituţionale mai largi [...] constituie eroarea fatală pe care natura a făcut-o cu noi şi cauza pentru care, pe termen lung, specia noastră are şanse de supravieţuire destul de modeste."

[Slabuta / Marina Capațîna]

Anterior postat de VAmedeea

Da Slabuta si cand te gandesti ca experimentul adevarat a fost facut in 1971.
Noi la facultate am mai aflat si de un alt experiment care demonstreaza ca nu suntem decat niste animale o idee mai evoluate. Era vb despre 2 grupuri si despre pedeapsa. Unul dintre grupuri aplica pedeapsa, celalalt suporta. Pedeapsa consta in socuri electrice de la intensitate mica pana la intensitate mare. E f. interesant. Daca gasesc un articol despre o sa il postez.

M-am gandit ca are la baza un fapt real.

Dintotdeauna am crezut ca ceea ce ne inconjoara ne formeaza, te inconjori de oameni rai, vei fi rau, te inconjori de oameni minciunosi, iti va placea minciuna, de inconjori de oameni buni, vei fi bun... si tot asa...

Iar ca sa vorbim de esenta, anumite situatii scot la iveala adevaratul om din tine (frustrarile, rautatea, anumite traume din copilarie...), pe unii dinte noi ne caracterizeaza "instinctul de supravietuire" (faci orice ca sa supravietuiesti), iar pe altii instinctul de conducere (din ce in ce mai pronuntat in zilele noastre).

Uitati-va in natura, exista animale care toata viata lor se apara (supravietuiesc) si altele care conduc (ataca). Bineinteles, ca se poate spune ca este "legea naturii"...

Inseamna ca si noi intram sub "incidenta" acestei legi, deci, nu suntem decat niste animale cu ceva creier in plus?!

[VAmedeea]

Cam asta demonstreaza studiile. Educatia, constiinta si principiile sunt cele care fac diferenta.

[Anycyk90]

Am citit articolele postate de tine Ame si mi-au zguduit sufletul si psihicul...Am mai citit si cand am timp citesc diverse articole legate de manipulatie,de capacitatile de adaptare de care dispunem,insa unele lucruri sunt foarte triste...

[VAmedeea]

Anterior postat de Anycyk90

Am citit articolele postate de tine Ame si mi-au zguduit sufletul si psihicul...Am mai citit si cand am timp citesc diverse articole legate de manipulatie,de capacitatile de adaptare de care dispunem,insa unele lucruri sunt foarte triste...

Sincer, nu cred ca suntem departe de maimute. Doar constiinta si educatia ne diferentiaza de ele. Ca inteligenta s-a dovedit ca au si ele.