Suportul familiei si al prietenilor in diete.
 

Am tot citit pe ici pe colo in forum despre atitudinea negativa sau impasibila a rudelor si amicilor in cazul multor forumiste aflate la dieta. Vorbesc aici de forumiste care aveau de slabit zeci de Kg. si nu de persoane care vor sa dea jos 5 Kg. deci e vorba de situatii mai dramatice, e vorba de sanatatea lor etc.

Cum va sprijina familia si amicii in lupta cu Kg. in plus? Ati simtit vreun sprijin in sensul asta, daca da cum? Daca nu, cum si de ce nu? Ati cerut sprijinul cuiva sau sunteti pe cont propriu? Interesant ar fi daca in timpul anilor in care v-ati ingrasat, ati avut vreodata vreun amic, ruda care sa vina sa va intrebe direct..."Ce e cu tine, de ce te-ai ingrasat asa de mult, ai probleme, pot sa te ajut?"

Re: Suportul familiei si al prietenilor in diete.
 

Salut!

Asta e un subiect intr-adevar foarte interesant! La mine am avut parte si de una si de alta. Sa enumar cateva dintre atitudinile pe care le-am intalnit.

1) In clasa a sasea imi placea de un baiat. Un coleg de-al nostru de clasa m-a luat deoparte si mi-a zis intr-o zi: nu te mai uita la el, ca nu-i de tine, nu vezi cum arati? Intre timp tin sa mentionez ca acel coleg bate suta de kile, iar eu sunt cam la jumatate.

2) In clasa a noua o colega mi-a spus: "Tie iti place de X?" X era un coleg de liceu, care arata beton. Colega aceea era o prietena, dar nu prietena de suflet. Oricum, am raspuns adevarul ca da. Colega mi-a spus: "Dar de Y nu-ti place? Ca stii, Y e mult mai de treaba, si nu se uita la cum arati". Mostra de caldura sufleteasca, nu?

3) Mama intotdeauna a incercat sa ma ajute, inclusiv sa-mi faca diete si sa gateasca n-sprezece feluri de mancare pentru mine. Nu tinea prea mult pentru ca nu eram eu convinsa inca... Dar tot ea e cea care mi-a dat cartea dupa care am inceput sa slabesc si care dadea un tabel de kcal a multor alimente. In tot timpul curei mele de slabire, mama m-a sustinut in toate, inclusiv gatind tot ce-mi dadea mie prin cap. A inghitit toate cuvintele mele si temperamentul meu imposibil la infometare. DAR pe de alta parte mi-a atras de multe ori atentia asupra lipsei proteinelor din dieta, si "trisa" un pic dandu-mi mai multa mancare decat ii ceream eu (un piept intreg, nu doar 1/2, facea pastaile cu putin unt si usturoi, nu goale, imi dadea somon nu alt peste mai slab, imi dadea 1/4 din mancarea calabreza de peste, nu 1/6 cat ceream etc). Imi facea cheful si-mi zicea ingredient cu ingredient ce punea in toate ca sa calculez bine toate caloriile. Tot ea m-a scuturat bine de tot cand ajunsesem prea slaba si mi-a atras atentia ca trebuie sa cresc portiile. M-a luat des la cumparat haine, mi-a spus in fiecare zi ca se vede bine ca am slabit, mi-a facut poze la un studio profesionist ca sa simt victoria. Fara ea n-as fi rezistat. La fel sora mea, care m-a ajutat foarte mult sa-mi dea incredere si sa ma readuca la mancarea sanatoasa. Mi-a aratat incetul cu incetul, pana m-am convins, ca proteinele nu ingrasa chiar daca au calorii multe. Mi-a spus mereu cat de bine arat, m-a facut sa-i incerc hainele ei (ea a fost mereu Small, eu eram XL cand am inceput, acum sunt XS), ma imbratisa de cate ori eram abatuta si plangea ea cand ii ziceam ca seara trebuie sa aiba grija pe strada, ca la cineva ca mine nu se uita nimeni, dar la ea e altceva.

4) Logodnicul meu m-a sustinut mereu. Avem o relatie la distanta -- inca, sper ca nu pt. mult timp -- dar a inteles de la inceput cat de important era pentru mine sa slabesc. El m-a iubit si inainte si dupa cura de slabire, mi-a spus mereu cat sunt de frumoasa pentru el si mi-a si demonstrat-o in multe, multe feluri. Desi era ingrijorat din cand in cand pentru mine, m-a sustinut mereu, mereu mi-a luat partea. De la el nu am primit insa sfaturi atunci cand o luam pe aratura. Asta si pt ca nu vedea cum mancam in fiecare zi. A mers cu mine pe jos zi de zi cinci-sase ore pana il omorau genunchii, pentru ca eu trebuia sa merg pe jos altfel ma simteam ca in cusca si nu mancam. Ma rog, m-a ajutat in toate.

5) Tata a fost la inceput de acord, dar dupa aceea nu prea, atunci cand mi s-a schimbat si caracterul. Inca imi spune mereu ca sunt ierbivora acum si primul lui comentariu cand zic ca e frig e sa mananc mai mult si mai bine. De multe ori imi face observatie ca m-am schimbat prea tare de cand sunt cat un bat de subtire. E deci ingrijorat pentru mine.

Cu mult drag,
Cristina

Re: Suportul familiei si al prietenilor in diete.
 

Re: Suportul familiei si al prietenilor in diete.
 

Pe mine m-a sprijinit toata familia, incepand de la parinti pana la bunici.
De la 12 ani, de cand am inceput acest drum, initial prost, parintii m-au scos de pe calea unei viitoare diete de infometare iar eu am invatat sa caut nutritionisti adevarati pe net, care dau sfaturi reale.
Si acum ma sustin, chiar manaca aproape ca mine, pt. ca nu isi permit sa cumpere migdale, alune si carne de vita si atatea legume pt ei. Pt. mine o mare onoare si stiu ca fac un sacrificiu ca eu sa pot manca asa.

Re: Suportul familiei si al prietenilor in diete.
 

Eu personal nu am avut probleme cu greutatea dar am fost mereu atenta sa ma mentin, am facut sport zilnic si am mancat corect.

Ai mei chiar ma admirau din punctul asta de vedere insa nu de la inceput. La inceput, cred ca din timpul liceului...cam asa, cand am inceput sa am grija ce mananc, sa fac miscare zilnic etc...aveau senzatia ca dau prea mare importanta acestor chestiuni cica minore si nesemnificative: silueta, sport, nutritie. Dupa aia au vazut ca o tin pe-a mea in continuare si ma simt bine si s-au linistit.

Ce mi se pare interesant este/ a fost atitudinea fostelor colege de la serviciu. Aveau tendinta sa se tooot mire cum de sunt in asa mare forma, subtire dar cu muschi an dupa an. De cate ori mancam (imi caram la mine o gramada de mancare) comentau ca mananc toata ziua dar nu ma ingras si ce noroc am. Dar nu se uitau CE anume mananc (niciodata orori!). Si de cate ori le ziceam ca fac o ora de sport pe zi...imi raspundeau...eh, esti tanara...e de la metabolism...si se faceau ca ploua la faza cu sportul. O ignorau total. Le dadeam efectiv cu ciocanul in cap de cate ori ziceam de sport...pentru ca ele nu faceau nimic dar se plangeau ca nu slabesc. Toata ziua buna ziua erau in cure crancene de slabit si se tot ingrasau de la an la an.

Eram in forma dar faceam eforturi pentru asta, nu mancam prostii si faceam sport zi de zi, ani la rand. Cand se faceau mese intinse acolo la birou mancam doar ce trebuie, niciodata desert etc. Deci nu eram slaba doar asa...ca aveam noroc si metabolism bun...ci ca ma ocupam de mine efectiv.

Fiindca majoritatea colegelor de birou erau cu 10, 20 de ani mai in varsta si intr-o masura mai mica sau mai mare supraponderale...aveau tendinta sa-mi dea in cap ca sunt slaba, cica prea slaba...pentru ca se comparau mereu cu mine si nu le placea prezenta mea in jurul lor adica corpul meu...si nici ca mancam corect si ca faceam sport. Le aduceam mereu obsesiv aminte de ceea ce ar trebui sa faca si nu fac, de felul in care le-ar placea sa arate dar nu aratau. Si nu puteau sa suporte treaba asta. Unele din ele. Aveam una desteapta si pe faza care mereu ma punea sa-i fac scheme cu ce exercitii fac acasa si sa-i scriu meniurile mele pe zile. Si avea cu 16 ani mai mult ca mine! Dar nu era incuiata. Acum arata traznet!

Femeile erau de treaba, nu erau rele la suflet....dar ca sa se simta ele mai bine pentru neputintele lor (lipsa de vointa in special si de aici...Kg. in plus)...faceau haz de necaz...si gaseau nenumarate scuze pentru lenea lor in timp ce-mi minimalizau mie eforturile.

Intrebarea mea este (retorica!) cum are cineva pretentia sa slabeasca...facand zi de zi si an de an acelasi lucru pe care l-a facut de-o viata intreaga: adica mancand la fel de gras, de prost si de mult si nefacand sport? Daca nu-ti schimbi modul de a gandi si ramai la fel...cum sa slabesti? Asa...din ceruri?

Cea mai nasoala experienta am avut-o dupa ce m-am ingrasat, aici in SUA din cauza unui tratament. In prima faza cand eram mai masiva am inceput sa vorbesc pe messenger cu o amica buna de-a mea care toata viata a fost si este foarte grasa. Nu am comentat niciodata nimic despre greutatea ei, pur si simplu eram prietene si gata. Si mi-a scris (pe messenger)..."Nah...uite ca acum te-ai ingrasat si tu, ca sa vezi si tu cum este sa fii gras!" si culmea e ca tipa era plina de bucurie cand imi scria asta, se bucura sincer ca sunt si eu acum grasa cum e ea.:( Ca sa ma invat minte cu alte cuvinte!

Am fost foarte dezamagita de comentariul ei si mi-am adus aminte din urma, din timp...de cate ori venea la mine in vizita sa stateam de vorba cu orele si cum uneori asista la antrenamentele mele de acasa...(nu exista zi sa le sar).

Acum ca am mai slabit...si ea s-a mai ingrasat...trebuie sa se simta din nou trista cand ne conversam (rar ca nu prea mai "am timp"). Foarte penibil momentul de pe messenger... in orice caz mi-a lasat un gust amar. Tin la prietena mea in continuare si o sa-i fiu mereu prietena dar ma uit acum cu alti ochi in sufletul ei.

...
Azi sunt in ziua de scris romane. :D

Re: Suportul familiei si al prietenilor in diete.
 

Are barbata-miu un prieten bun din copilarie si mai nou ne-a scris ca a slabit 19 Kg. :) Era mereu mai dolofan asa. S-a dus la o nutritionista, a inceput sa faca ciclism, acum e nu stiu in ce club. Ne-a rugat sa-i luam de aici, din SUA, o bicicleta suparata de competitie si urmeaza sa i-o trimitem. Plus casca, plus alte aiureli mici. Vrea sa concureze la nu stiu ce cursa pentru amatori la anul, in ...Paris. Bravo lui!!!:D De-abia astept sa ne vedem.

Re: Suportul familiei si al prietenilor in diete.
 

Femeile alea nu vor sa slabeasca, le place doar sa stea cu mainile in san si sa se vaite, se complac in postura de victima. Sunt o gramada de oameni care si-au bagat in cap ca nu pot slabi ca au nu stiu ce boli, metabolism scazut etc. Nu contest ca sunt si oameni care se ingrasa din cauza unor boli, dar procentul este relativ mic. Imi amintesc o faza sadica dar totusi distractiva la ceva intrunire de familie, o matusa supraponderala care baga in ea dulciuri cu kilogramele se vaita ca ea este bolnava de aceea e grasa, la care un unchi de al meu, medic si foarte la curent cu starea de sanatate a respectivei nu se mai poate abtine si ii spune "da, clar, la Auschwitz erau numai oameni sanatosi, de aia erau slabi toti". Da, e dura reactia, dar, hello, trbuie sa se trezeasca, nu sa stea sa-si planga de mila calare pe mormanul de ciocolata :-o

Pare-se ca multi isi gasesc o alinare in a se bucura de necazul altuia, si eu am o colega care are o verisoara de varsta ei, dar mai frumoasa, cu studii mai inalte si mai bogata, si jubila spunandu-ne ca na, fata ei de 16 ani a verisoarei a ramas gravida cu un arab. De parca asta ar sterge din meritele respectivei femei....dar noah, acuma, fiecare cat il duce capul, de unde nu-i nici D-zeu nu cere...

Acuma, mai on topic, singura perioada in care am avut probleme mari cu greutatea a fost in adolescenta si familia m-a sprijinit enorm. Am fost dusa la nutritionist, am reusit sa slabesc si totul a fost ok. Prietenii nu m-au ajutat cu nimic dar intr-un fel era si vina mea, pt ca din cauza complexelor eram foarte agresiva, cand un baiat a indraznit sa comenteze despre kg mele era sa-l bag in spital.

Nu mai am de mult probleme cu greutatea dar sunt obsedata de mentinere si de cativa cm in plus, sotul meu ma sustine in privinta sportului si alimentatiei, mananca si el corect, mergem impreuna la piscina, trage de mine sa ne plimbam cand sunt mai obosita si fara chef, dar il cam irita cand exegerez cu numaratul caloriilor.

Re: Suportul familiei si al prietenilor in diete.
 

Pai da, postura de victima ajunge chiar sa se ataseze de unii asa de tare ca nu mai pot fara ea. Un fel de love-hate relationship.

Asta e, nu poti sa pretinzi cuiva ceva ce nu are, ca nu e de unde. Am avut o matusa foarte simpatica, sora cu mama mamei si de fiecare data cand ma duceam la ea ma indopa cu forta. Adica incerca. Era foarte grasa, atata mai avea in viata ca bucurii: mancarea si telenovelele. Dar era simpatica, tricotam amandoua, facea tot felul de aranjamente din ramuri de copaci prin casa...putin excentrica asa, deloc de prost gust, super. Doar ca avea damblaua cu haleala. Cand iesea din casa sa duca gunoiul isi punea un capot de casa din Japonia cu dragoni, rosu, absolut traznet. Arata ca un luptator de sumo doar ca femeie. Si nu puteam sa cer sa ma inteleaga ca nu pot sa mananc 5 carnati de porc la o masa, si 4 sarmale si ciorba si ciolan afumat. Zicea ca sunt piele si os. Din punctul ei de vedere asa era!:D

In spital?:)) Saracul. Vai de el.

Asta cu numaratul caloriilor e OK daca nu stai sa numeri si juma' de calorie ca sa zic asa...:D

Re: Suportul familiei si al prietenilor in diete.
 

Sunt o gramada de oameni supraponderali simpatici, si pana nu ajung la o greutate care sa dauneze sanatatii totul e ok. Problema sunt dupa cum povesteai si tu supraponderalii care sunt rautaciosi sau carora le place sa se vaite, ei sunt cei care prin egoismul lor strica tot cheful celor din jur.

Deh, eram copil-problema :)) bine ca eram sub 18 ani ca ma mai trezeam si cu cazier :)) iti dai seama ca acum abia imi vine sa cred ca eram asa.

Acum numar calorii doar prin sondaj cam o data pe luna sau daca apar nereguli la cantar. Dar inainte eram de-a dreptul obsedata. Nu voiam sa merg niciodata la restaurant ca nu stiam cu exactitate cate calorii mi se pun in farfurie. :))

Re: Suportul familiei si al prietenilor in diete.
 

:D Asta e tare. Da' chiar e o problema, pe bune. Am comandat acum ceva timp o salata undeva, mancam cu niste amici la pranz pe undeva...si am zis sa-mi aduca dressing-ul langa salata si nu in salata. Ma rog...era o salata de legume crude si cu piept de pui gratar. Si-a notat ala acolo in carnetel si cand mi-a adus salata cucu dressing langa. Era trantit peste salata. Ce sa-i mai zici? Statusem nu stiu cat pana ne-a adus haleala ca era omor de lume.

Dupa aia cand am venit acasa sa ma uit pe internet la calorii, pe site-ul restaurantului ...mi-a cazut fata, cu tot cu dressing salata avea ceva de genul 1000 de calorii. :( Si nu am mai mancat nimicuta in seara aia. Asa ca te inteleg perfect.

Acum, la subiect. taica-miu s-a ingrasat cam tare in ultimii doi ani, el care era mare sportiv si se mentinea in forma. Arata cam nasol si e si suparat pe chestia asta insa este super pofticios, mananca seara si rupe totul cu multa paine. La haleala e rupere, la dulciuri nici nu se uita.

Cica nu stie ce sa faca sa mai dea jos. Ca parca e mare chestie...i-am zis, mananca jumate' din ce mananci ca nu o sa patesti nimic, nu cazi pe strada. Cand te apuca foamea ca de obicei, pune-ti jumate' in farfurie si salta un pic pe bicla aia (si-au luat bicla stationara!) si da la pedale seara de seara asa un 15 minute amarat acolo.

Toata lumea il sustine dar...stii cum e...nu-l intreaba prea des cat a mai dat jos...ca sa nu-l streseze prea tare. Incet...incet.:D

L-am amenintat ca in mai cand vin in tara, prima chestie il pun pe cantar si daca nu are sub 95 de Kg. nu mai dormim la ei cat stam acolo, ma duc in alta parte. Acum e cu cuiul bagat. Adanc de tot...ca a promis ca o sa aiba sub 95.:)) Am ajuns teroare psihica.