Buna fetelor!
Am deschis subiectul asta ca sa ca povestesc despre cea mai indelungata si cea mai toxica relatie de amor din viata mea - relatia cu zaharul, si despre cum/de ce sper eu ca-i voi pune capat.
Povestea mea probabil ca va suna familiar multora dintre voi:
Am fost un copil cu o greutate normala, vesel, plin de energie, fara probleme de sanatate.
Cand m-a lovit adolescenta insa, o pofta cumplita de dulciuri a dat peste mine... imi amintesc ca toti banii pe care ii primeam de acasa ii dadeam pe caramele, ciocolata, prajituri de la cofetarie, iar daca nu aveam bani, mancam acasa dulceata pe paine, lapte cu cacao si mult zahar, lapte praf amestecat cu zahar, orice gaseam dulce prin casa.. si mereu se gasea cate ceva.
Incet incet, am inceput sa ma schimb. Am luat vreo 15 kilograme numai in gimnaziu (de la 55 la 70 de kg, la 1.65 m inaltime), din fata frumusica si populara, am ajuns tinta misto-urilor din clasa. Am devenit complexata (interesant e ca nu doar fizic, ci si intelectual, desi nu prea aveam de ce), timida, umila.
Am incercat de atatea ori sa rup cercul vicios, de zeci, sute de ori mi-am promis ca nu mai mananc dulciuri, deseori rezistam mai multe zile fara sa mananc. Ma simteam oribil, ma gandeam toata ziua numai la dulciuri, nu puteam functiona fara ele, in cele din urma cedam... nu poti sa traiesti simtindu-te asa de mizerabil. Nici incercarea de a limita cantitatea de dulciuri mancate nu ma ajuta... era la fel de rau. Daca mananci doua patratele de ciocolata nu inseamna ca in restul zilei iti va fi mai putina pofta de ciocolata, ba chiar taman invers, cel putin pentru mine este as.
In liceu, a fost perioada infometarilor. Periodic ma imbarbatam si luam hotararea sa rezolv problema. Am aflat retete de prin reviste (Formula AS etc), ba chiar mi-am luat si o carte care prezenta o dieta (care sustinea ca e ok sa mananci un kg de inghetata intr-o zi, daca DOAR asta mananci). Slabeam, iar apoi ma ingrasam mai rau.
Pana la urma am ajuns la concluzia ca nu pot trai nici in felul asta, si am ales sa ma accept asa cum sunt.
Am terminat liceul doar cu vreo 3 kg in plus fata de cat aveam cand incepusem, adica 73.
In plus, de prin liceu am inceput sa am si mari probleme cu nivelul de energie, de atunci mereu a trebuit sa-mi dau singura suturi ca sa fac sport, dupa scoala/cursuri deseori pur si simplu simteam ca nu mai am energie sa fac nimic.
In facultate greutatea mea a fost aproximativ stabila pana cand mi-am facut un prieten, care era un munte de om. Baga in el 2 ciocolate dintr-o data. Ne-am antrenat reciproc si ne-am ingrasat strasnic - eu am atins greutatea record de 84 de kilograme. Cand mi-a dat papucii pentru o colega de servici slabanoaga, dupa 3 ani de relatie, mi-a dat impulsul de care aveam nevoie ca sa re-incep lupta cu kilogramele si cu stilul de viata nesanatos. Dar de data asta intr-un mod mai informat, mai inteligent, mai matur.
Sincera sa fiu, cred ca pe mine cel mai si cel mai mult m-a ajutat sportul. Am alergat o jumatate de an, de vreo 4 ori pe saptamana, macar cate o ora. Sportul este unul dintre putinele mecanisme de aparare pe care le-am descoperit impotriva zaharului, imi mai taie din pofta de dulce.
Am atins un platou la 71-73 de kilograme si in continuare nu sunt multumita de cum arat si mai ales, de cum ma simt.
Prestez o munca intelectuala, de birou, stresanta, la care se cer performante bune. Fara zahar nu pot gandi clar, asa ca bag o doza, la 2 ore dupa, ma apuca o stare de letargie fizica si intelectuala, asa ca mai bag o doza... si tot asa.
Ma simt obosita cel mai des, nu mai am energie sa ies cu prietenii, sa fac prea multa curatenie in casa, sa fac sport, sa ma bucur de viata.
Convingerea mea este ca zaharul este principalul vinovat pentru problemele pe care le-am descris.
M-am hotarat ca incepand de astazi, sa demarez un experiment: ce se intampla daca nu mai mananc zahar sau produse care contin zahar, deloc, timp de 2 luni?
As vrea sa impartasesc experimentul meu cu aceasta comunitate. Voi posta cat de des pot si as aprecia sfaturile si incurajarile voastre!
