Iată-mă, cu forţe proaspete şi o ambiţie imbatabilă!
Este timpul să iau atitudine (iar!).
După cum m-am prezentat la locul noilor venite, mă numesc Cristina
, Asibaris fiind un pseudonim pe care l-am găsit în "Deşertul pentru totdeauna" - una dintre cărţile mele preferate, aparţinând lui Octavian Paler.
La vârsta de 20 de ani, aspectul fizic este foarte important!
Practic, 20 marchează un început de capitol în viaţa fiecăruia dintre noi - fie băiat, fie fată. La 20 de ani, deja ţi-ar conturat o idee cât de cât despre valorile umane - precum prietenia, iubirea, familia, onestitate etc., deja ţi-a foarmat o oarecare idee despre viaţă, chiar dacă superficial, dar ideea este bazată pe propriile experienţe empirice, şi apoi pe analiza retrospectivă a circumstanţelor..
La 18 ani m-am trezit că sunt nevoită să plec de acasă, de la "cuib", într-un loc străin, nou şi plin de tot felul de surprize. Eu personal eram entuziasmată, mereu mi-a plăcut noul, însă, vă imaginaţi, am fost foarte dezamăgită. Nu-mi plăcea facultatea, nu-mi plăceau colegii, eram singură, nu mă puteam înţelege cu nimeni. Şi ce atitudine credeţi că am luat? Un semstru întreg am stat în casă (ieşeam numai până la market şi apoi înapoi în casă), deprimată, toată ziua tot ce făceam este să dorm şi să mănânc.
Mă simţeam fără perspective, urâtă, grasă, dezgustătoare, deja începuse să-mi fie ruşine să mai ies din casă!
Dar cu toate astea, nu găseam forţa şi puterea necesară să fac ceva!
Nişte probleme medicale au survenit, moment în care trebuia să mă internez în spital. Când m-am urcat pe cântar, am speriat întreg spitalul ---> 113 kg. Acum, hai, oameni obezi s-au mai văzut, dar, frate, nu aveau tratament pentru kilogramele mele! Da, s-a rezolvat totul până la urmă, însă am avut parte de nişte trăiri deloc plăcute.
Doctorii erau drăguţi cu mine, asistentele la fel, nu mi-a reproşat nimeni nimic, părinţii la fel, însă mă simţeam eu "pătată", mă simţeam prost faţă de toată lumea pentru că datorită faptului că nu-mi pot controla eu meniul şi stilul de viaţă, încurc pe toţi. Atunci mi-am zis "Gata! E timpul să acţionez!". Şi aşa am şi făcut.
Auzisem eu de ceva vreme de dieta Montignac. Nu ştiam exact ce presupune, ştiam doar că nu trebuie amestecate carbohidraţii cu grăsimile. Şi precum orbul, că altfel nu pot spune, efectiv am renunţat la pâine şi la produse de patiserie şi dulciuri şi tot aşa, în favoarea unei friputuri, de exemplu, cu salată. Şi am ţinut presupusul regim Montignac, până în iunie, 2009, când am văzut o ediţie din Felicia cu cartea lui!!! "Mamăăă...
ăsta e semn divin!" N-am ezitat, am cumpărat-o şi de atunci ţin cu stricteţe maximă.
Rezultat ---> într-un an de zile am dat jos 25 de kilograme. 5 kilograme le-am dat când am ţinut regimul presupus Montignac, restul de 20 din iunie până acum.
În afară de asta, am mai practicat câte un sport când şi când. Am practicat fitness cam o lună de zile, aerobic intensiv cam 2 săptămâni, înot când am mers la mare (adică o săptămână), în schimb merg foarte mult pe jos. Nu există, zilnic îmi fac drum de la Unirii până la Romană la pas, sau de la Dristor până la Nicolae Grigorescu (unde stau cu chirie) - asta ca să vă faceţi o imagine.
Bun, vă ţin la curent cu ce şi cum...
Dacă mai aveţi întrebări şi curiozităţi, mă găsiţi aici.
Cele bune şi frumoase,
Cristina
PS: am scris enorm! mă dor şi degetele! de aia nu voi corecta nimic. aşadar, scuzaţi eventualele greşeli gramaticale, de exprimare etc..