Bună,sunt aici de câteva săptămâni şi recunosc că acest site m-a ajutat destul.Mă chinui din clasa a5a să slăbesc şi niciodata nu am reuşit să obţin ceea ce doresc!!!!
Având în vedere că sunt o perfecţionistă este de 10 ori mai greu deoarece nimic nu mă mulţumeşte.Chiar dacă eu nu sunt o obeză ,mă consider mai rău decât atât.Primul lucru rău în lupta mea este că am devenit cu adevărat obsedată de slăbit şi de aceea sufăr de anxietate.De fiecare dată când mănânc ceva,indiferent că este fruct sau orice altceva mă simt al naibii de vinovată pentru că am mâncat şi mă simt mult mai bine psihic când sunt moartă de foame.Am ajuns să consider mâncatul o crimă şi de câteva ori m-am provocat singură să vomit pentru a nu se pune pe mine ce am mâncat.Sunt dependentă de oglindă şi cu adevărat complexată.Aproape zilnic simt că mă urăsc şi recunosc faptul că sunt moartă de gelozie pe toate prietenele mele slabe sau pe oricare fată frumoasă(slabă) ce o văd pe stradă.
De o lună şi ceva fac sport,sunt foarte activă,fac sport zilnic,îmi calculez caloriile la sânge şi deşi,sunt foarte pofticioasă renunţ la dulciuri,pâine,cartofii de la MC Donalds şi etc.Problema este că am devenit depresivă pentru că îmi este foarte greu.Eu sunt şi vegetariană de mult timp şi imi amintesc cât de groaznic a fost să renunţ la carne cu părinţii mei mâncând toată ziua pulpane şi slănină în faţa mea.iar acum mi-e mai greu...tot ce iubesc eu mănâncă in cantităţi industriale în faţa mea,iar tot ce poftesc se află în frigider sau cămară.Le-am repetat de nenumărate ori să ascundă mâncarea de mine şi să se îndoape cu ea cât nu sunt eu prin preajmă.
Ok,am renunţat la tot ce se spune că îngraşă.Dar fructele?legumele?...oftez zilnic deoarece şi ele trebuie limitate.Sunt obsesia mea!Mă umflu zilnic de carbohidratii şi zaharurile lor. Asta mă deprimă de asemenea
,probabil de aceea nu observ că dau randament mare în slăbit.
Azi am făcut un pas mare,spun eu!
Am acoperit oglinda din camera mea cu un cearceaf
,dar consider că este mai bine să nu mă uit non-stop la corpul meu,pentru că mereu când o fac mă întristez şi simt din nou ură pentru mine.
Am nevoie de ajutor,recunosc.Mă simt o cauză pierdută şi m-am săturat să fiu atât de sensibilă şi frustrată,depresivă.Am nevoie de o supradoză de optimism şi răbdare.Cea mai mare teamă a mea este cântarul.Întotdeauna am tremurat cand m-am gândit la mine urcându-mă pe el.Îmi este groază că peste o săptămână v-a trebui să mă cântăresc ca să văd progresul.Îmi e teamă de faptul că după o lună jumate de efort fizic şi psihic aş putea să văd doar -2kg de exemplu.Ştiu că ar trebui să mă bucur pentru ele,dar m-am deprima cumplit să ştiu că nu scad nicicum.Drept e că am oasele grele şi mari,dar eu vreau sa ajung la greutatea dorită ca să mă simt în final cu adevărat EU.
Vă rog frumos să mă sprijiniţi moral deoarece am maximă nevoie de voi!Numai aşa consider că voi reuşi!
