[CrisetenO]

Dragele mele,

A venit si vremea sa incep cu urmatorul capitol. La cererea voastra, vom vorbi de data asta despre trecerea de la o extrema la alta, de la anorexie la Binge Eating si bulimie. Mai intai insa sa ne uitam ce anume inseamna anorexia si ce inseamna bulimia. E important sa ne dam seama ca nici una, nici alta nu au de-a face in mod direct cu pofta de mancare, desi in forma ei cea mai de baza bulimia poate proveni din, sa zic asa, lacomia. Si anorexia si bulimia se numesc si "nervosa" pe numele stiintific, tocmai pentru ca se caracterizeaza printr-un caracter compulsiv, care nu are nimic de-a face nici cu ratiunea si nici cu instinctul.

La anorexie ne infometam. In mintea noastra asociem numarul oaselor vizibile cu siguranta personala si uneori si cu frumusetea. Vedem in fiecare rotunjime un dusman al perfectiunii noastre, care trebuie sa dispara. Elementul principal este controlul asupra fiecarei parti din dieta si fiecarui element care tine de noi. Pentru mine de exemplu controlul asupra mancarii s-a extins si asupra altor subiecte legate de persoana mea, precum felul de a invata, punctualitatea, toleranta fata de flexibilitatea si de ingaduinta altora. Anorexicul nu intelege, si nu poate aprecia valoarea, linistii si a repaosului, pentru ca in sine e o perioada de predare a controlului si nesiguranta si nefericirea ies la suprafata de sub masca de control.

Bulimia (cuvant care provine din traducere directa a expresiei"foame de bou") apare atunci cand exista momente in care controlul se pierde complet in ceea ce priveste mancarea. E ca o perioada de nebunie, de inconstienta, pe care o numim binge eating in englezeste (binging, pe scurt) sau hai sa-i zicem infulecare in romaneste. Pentru ca sa ne putem da seama cat de necontrolat este acest impuls de a infuleca, uite, exista oameni care au acest impuls noaptea. Adica va ganditi la cum merge un somnambul... asa e si la acesti oameni, care se scoala noaptea si incep sa infulece. Ba chiar dimineata nici nu-si mai dau seama si nici nu-si aduc aminte ce au mancat si cand!

Bulimia insa se aseamana cu anorexia la sentimentul de vinovatie. Odata ce nebunia trece, apar momentele de remuscare, apare aceeasi teroare ca la anorexie. Cateodata teroarea nu este asociata cu dorinta de a fi slab(a), ci e o oroare de ce a fost consumat intr-o perioada relativ scurta de timp, o dorinta de curatare a organismului. Procesul de curatare se numeste "purging" (mi se pare un cuvant foarte, foarte potrivit, pentru ca e intr-adevar perceput de bulimice drept o curatare, o purificare). Si in cazul bulimiei deci apare o groaza de mancare, pentru ca aici se asociaza tentatia si crizele (si noi ca bulimice nu avem nici un pic de control asupra crizelor in care infulecam) cu mancarea. In perioada de purificare bulimicele incearca sa scoata din organism ceea ce au mancat (daca se poate chiar imediat, daca nu, cel mult la cateva ore, cat mancarea nu a fost complet procesata). Cum incearca/reusesc sa faca asta? Exista mai multe strategii, de la provocarea vomei pana la diuretice, laxative, clisme si post negru (aceasta din urma este forma de bulimie care apare in orice caz la anorexice, si care in general se combina si cu voma).

Dar bulimia nu apare numai la anorexice. Ea poate aparea si dintr-o lacomie initiala, cand vrem de fapt sa mancam si sa ne bucuram de mancare, dar sa ramanem subtirele. La inceput bulimicele pot incerca acest proces asa cum incearca o tigara cu colegii. Acest proces insa nu se numeste bulimie atata timp cat partea de infulecare se face in mod constient -- din pofta.

5. De la Anorexie la Binge Eating si bulimie

La anorexie nu mai simtim pofta de mancare. Incetul cu incetul instinctul de a manca se atenueaza, si in schimb in locul foamei ne umplem de ... frica. Nu frica, mai bine zis groaza de mancare. Daca vedem mancare grasa, ni se pare ca simtim uleiul undeva in gat, sufocandu-ne. Daca vedem paste fainoase, orez, macaroane, vrem sa o stergem in partea cealalta. Exista doua motive pentru care apar aceste reactii.

Prima reactie este frica si starea nervoasa pe care aceasta o provoaca. Orice mancare, stim foarte bine, ingrasa. Ca anorexice, avem o oarecare scara de prioritati, alimente permise, cateodata permise si nepermise. Alimentele permise sunt: apa, frunzele de salata, si apoi cu moderatie: rosiile, merele, castravetii, morcovii, lamaile. Alimente cateodata permise: conopida, broccoli, varza, supa limpede, branza (rar), iaurturi degresate. Alimente nepermise: orice altceva. La cele mai daunatoare alimente trecem: uleiul (800 kcal/100 ml), nucile, orice produse fainoase. Confruntarea cu un aliment nepermis este de fiecare data un moment de tensiune, chiar daca uneori nici nu ne dam seama de asta.

Vi s-a intamplat, ca anorexice, sa intrati intr-o camera si sa vreti imediat sa iesiti? Cautati cu atentie in jur: de obicei cauza poate fi chiar si un miros de prajeala, sau o indicatie ca s-ar manca prajituri, sau mirosul de sampanie (sampania este ceva pe care cei din jur te obliga sa-l bei, ca sa sarbatoresti – deci daca te prinde momentul in camera, esti pierdut).
Pentru a va putea controla anorexia este important sa rationalizati instinctul de teama. Primul pas e a intelege ce anume simtim si de unde provin aceste sentimente. Al doilea pas e incercarea de a suporta, de a cauta acea situatie de echilibru despre care am mai vorbit in capitolele precedente.

A doua reactie este nevoia de mancare si, intr-adevar, pofta. Deja de dupa primele luni de anorexie, corpul nostru devine din ce in ce mai slabit. E suprasolicitat tot timpul, de aceea nici nu prea poate da semnale de alarma (si in plus creierul merge foarte, foarte incet cand nu mananci: ca si cand ai fi luat un somnifer care te-a buimacit cu desavarsire).

Atata timp cat primul instinct e mai puternic decat al doilea, se cheama ca suntem anorexice. Desi ne e foame, desi ne e pofta, desi organismul cere cu disperare de mancare, ne controlam pana la infometare deplina, si suntem in stare sa fugim de toata lumea ca sa nu trebuiasca sa mancam.

Dar de obicei in anorexie apare la un moment dat un moment de pivot. Poate sa fie din cauza ca pacientul cu anorexie este depistat de un medic, si pus la ingrasare fotata. Poate sa fie din cauza ca presiunea parintilor sau a rudelor de a readuce persoana anorexia la o alimentatie normala este prea brusca si intensa. Poate sa fie pur si simplu dintr-o cedare nervoasa. Insa momentul de pivot este momentul in care cele doua reactii ale anorexicului fata de mancare dau o lupta crancena. Apare sentimentul de confuzie: stresul care se pune pe bietul pacient este mult prea sever pentru organismul lui ametit de foame si de slabiciune. Noi, anorexicele, parem foarte capoase, foarte incapatanate, foarte aspre in controlul de sine, dar de fapt nu suntem. De fapt totul este o fatada, in spatele careia se ascunde o groaza de nedescris de a ne ingrasa, si un efort de a NU intra in conflicte cu nimeni (pentru ca nu avem energia sa ne luptam: fiecare celula din corpul nostru este deja angajata intr-o lupta disperata sa separam instinctele corpului nostru cu ceea ce percepem, astfel ascunzandu-ne de senzatiile de foame, oboseala, slabiciune, etc). Si deci ce se intampla atunci cand conflictul ne izbeste in fata, pornind din partea unui doctor sau a familiei? Corect, intram intr-o stare de confuzie.

De fapt ce vrem? Pai vrem sa dispara presiunea de pe capul nostru, vrem sa-i multumim pe toti. Cum putem sa-i multumim? Trebuie sa mancam „normal”. Numai ca noi de fapt nu mai stim ce e aceea normal. Pentru noi, normal e sa mancam o data pe zi, maxim 200-300 kcal si asta ne umple. Ba chiar trebuie sa facem sport ca sa nu ne ingrasam. Nici nu ne putem inchipui cum arata un meniu de 800 kcal... pai in conditiile acestea e de mirare ca nu stim ce vrea lumea de la noi? Se spun cuvinte ingrozitoare in jurul nostru: „kilograme”, „cartofi”, „paine”, „prajituri”, urmate de expresii si mai teribile: „ar trebui sa mai pui pe tine vreo 10 kg” (asta provoaca lesinuri daca e primita pe stomacul gol).

Am mai vorbit de cele doua instincte: teama si pofta. In starea de dezechilibru care apare in urma acestei presiuni care vine din jurul nostru, reactia e imediata: teama se transforma intr-o stare de deznadejde, o stare aproape de nebunie. Presiunea e imensa. E mai cumplit decat o tortura pentru noi. E ca si cand am sta in mijlocul unei arene, si cei din jur arunca in noi nu cu pietre ci cu bolovani din toate directiile. E de mirare ca, incapabile de a ne apara pentru ca nici macar nu stim de unde vin loviturile, incepem sa mancam?

Sa fim limpezi la faza asta. Motivul pentru care mancam nu este foamea. Exista bineinteles o parte din noi care pofteste ceea ce mancam, desi mancam asa de repede ca nici nu ne dam seama. Asta e si marea tragedie. Da, noi avem nevoie de aceasta mancare, dar nu o vrem. Partea de teama dinauntrul nostru transforma gustul prin autosugestie: mancam ca sa atenuam conflictele, sa nu trebuiasca sa mai luptam. Si cand se linisteste presiunea exterioara, teama de mancare apare din nou, si odata cu ea apare o vinovatie incredibila, care ne duce la extreme. Plangem si suntem crispate: am mancat, da, am mancat lucruri nepermise, am mancat (in mintea noastra) mii si mii de kcal, noi, care nici cu 5 kcal nu trecem peste totalul nostru zilnic. Am pierdut controlul si imediat mintea noastra se gandeste: dar ce se intampla daca mai intru in aceasta stare din nou? Sportul -- prietenul nostru foarte bun si obsesia nr. 1 -- nu ne mai poate ajuta. Deci ce ramane de facut?

Unele dintre noi incep sa-si provoace voma. Sa trecem putin prin efectele secundare ale provocarii vomei. In general, apar simptome de exemplu arsuri in gat (de la sucul gastric), arsuri la gingii, eroziunea smaltului dintilor (practic ne ardem/ne digeram dintii), Acum, daca ne provocam voma incercand sa ne bagam degetele in gat, raman acolo (intr-o zona deja afectata de sucul gastric) si leziuni, adica zgarieturi si rani, care se infecteaza. Se umfla glandele salivare, se umfla esofagul. Daca provocam voma altfel (nu scriu cum ca sa nu dau idei), apar oricum stari de dezhidratare, un reflux gastric cronic dupa mancare (chiar mancarea normala, cand nu suntem la infulecare: organismul se invata sa dea mancarea afara deci o face si fara sa-i zicem noi), ulcere peptide (va rog chiar sa dati un search pe internet sa vedeti cum arata), constipatie, si chiar INFERTILITATE (nu mai puteti avea copii!)

Si pe deasupra va si ingrasati, pentru ca in loc sa digerati mancarea si apoi sa aruncati deseurile, aruncati acidul gastric, care va ajuta sa o digerati. Si intr-adevar... va ingrasati! Frumos, nu? Daca ati lasa mancarea in stomac macar nu ati pune-o pe voi...

Alte metode de a scapa de mancarea ingerata includ: sportul excesiv drept pedeapsa (vedem despre asta si in capitolul urmator), postul negru (o zi mancam la infulecare, o zi nu mai mancam), laxative, diuretice, etc.

Cum putem sa iesim din acesti cerc vicios?

1. Ingaduinta. Primul pas este sa incercam sa nu ne provocam voma si nici sa nu trecem automat la auto-pedepsire. Trebuie sa scapam de starea de anxietate si sa acceptam ca vom cadea din cand in cand in ispita. Mai intai e bine sa nu aproximam cate kcal am mancat. Daca ne obsedeaza sa stim ce am mancat e bine sa calculam kcal cu adevarat (de exemplu eu am avut o perioada in care imi era groaza ca mananc peste 900 kcal pe zi: de fapt mancam 600). E ok sa incercam sa facem sport, dar nu mai mult decat o ora de sport dupa un episod de infulecare. Pentru linistire trebuie sa reusim sa trecem de primele cateva ore dupa episodul de infulecare fara sa luam nici un fel de actiune. De aceea e bine sa gasim o actiune care sa ne distraga si sa ne ocupe timpul. Pentru mine, de exemplu, aceasta ar fi brodatul sau scrisul (cand intr-adevar nu ma mai gandesc la altceva). Pentru altii ar putea fi un alt tip de lucru manual, vizionarea serialului preferat, desenatul, vorbitul cu amicii pe facebook. Nu va fie teama: odata ce trece momentul de criza (infulecarea) si momentul de panica de dupa aceea, e mai bine. Rugati-va mult lui Dumnezeu, cititi Psalmi si ganditi-va ca nu sunteti singure. Puteti apela fara teama si la terapia de grup (care va fi discutata in capitolele urmatoare).

Veti vedea ca si episoadele de criza se raresc daca reusiti sa controlati starea de anxietate. De ce? Pentru ca, dupa cum am discutat, momentul de infulecare provine din presiunea exterioara. Anxietatea pune presiune, deci ... corect, criza vine mult mai repede si e mult mai devastatoare. E bine de fiecare data sa ne facem un soi de calendar, in care sa punem episoadele de criza si momentele in care ne-am provocat voma sau ne-am purificat apoi (si cum ne-am purificat). Daca incercam sa exersam ingaduinta cu noi insine, vom vedea ca incidentele se raresc.

E foarte important sa vizualizam progresul crizelor de infulecare, pentru ca, fiind anorexice, avem increderea in noi insine sub pamant, nu la pamant. Trebuie sa vedem, atunci cand incercam sa fim ingaduitoare si deci atunci cand ne hotaram in mod constient sa NU MAI VOMAM, ca acest lucru, acest mare sacrificiu (pentru ca e un sacrificiu urias pt. o anorexica sa accepte ca a mancat si sa nu faca nimic impotriva substantelor din corpul ei!) ne ajuta de fapt sa ne controlam!

2. Reflexia. Al doilea pas este realizarea ca infulecarea nu are legatura cu pofta. Trebuie sa gasim motivul pentru care ne infulecam, pentru ca in felul asta putem sa prevenim in mod rational aparitia poftelor si vom putea sa ne dam seama cand se apropie momentul de criza. Acest proces, rationalizarea adica, este foarte dificil, pentru ca de obicei suntem intr-un stres continuu. E bine sa intram in reflexie in momentele de calm, pentru ca atunci avem o oarecare distanta de instinctele noastre. Atentie: nu dati vina numai pe mediul inconjurator. E adevarat ca o parte din presiune vine din exterior, dar de fapt reactia e a noastra, deci felul in care procesam presiunea e cheia!

Uite cateva puncte de plecare in procesul de reflexie:

-- Cand pot sa spun cu siguranta ca eram calma?
-- Ce s-a intamplat dupa aceea?
-- Ce am simtit in ultimul ceas (inainte sa ma apuc sa infulec)? Am simtit ca se ridica nivelul tensiunii din jur? Mi-a fost teama de ceva? Am primit o vizita? La ce m-am gandit?
-- Ce am facut cand m-a apucat criza? M-am dus la bucatarie, sau am mancat ce-am gasit in locul unde ma aflam? De ce am ales alimentele pe care le-am mancat si nu pe altele?
-- Ce au facut cei din jurul meu? Au legatura ei cu momentul de criza si cu oprirea ei? (M-am oprit cand a plecat mama de acasa?)
-- De ce m-am oprit?

3. Anticiparea crizelor. Odata ce suntem stapane pe momentul crizei, putem incerca deja sa limitam consumul din timpul crizelor. Strategia depinde foarte mult de rezultatul reflexiilor de la pasul 2, deci nu pot sa va dau o reteta a succesului. Insa uite cateva sfaturi:

-- Daca observati ca mancati tot ce exista in camera, cea mai buna strategie e sa va mutati in alta camera, plina de alimente mai sanatoase: morcovi, rosii, ardei, mancarica de mazare, pui rece la cuptor (trebuie sa fie multa mancare), supa (multa supa, da, pentru ca adauga volum si deci ne vom opri mai repede), salata cu multe foi. Trebuie sa arate totul ca un festin, sa fie imbietor (altfel ne ducem inapoi la prajituri si ... atata ne trebuie),
-- Daca observati ca mancati atunci cand se pomeneste un anumit subiect, incercati sa vorbiti cu cei din jur sa nu-l mai pomeneasca. Daca e vorba despre mancare si initiatorii sunt parintii, s-ar putea insa sa fie mai dificil. E insa important in cazul acesta sa marturisim ca infulecam si apoi ne provocam voma, sa le aratam ranile din gat, si in felul acesta parintii vor inceta sa puna presiune pe noi.
-- Daca observati ca exista ceva care va linisteste aproape instantaneu (de exemplu convorbirea cu prietena cea mai buna, vizionarea telenovelei preferate), e clar: cum simtiti criza, va duceti tinta acolo, echipate cu o mega-salata pe care trebuie sa o aveti la indemana, si care trebuie sa contina in mod obligatoriu si grasimi si proteine (ulei mult, pui, ton, branza) si cu 1/2 de bagheta integrala (de obicei pofta nu se duce imediat, insa odata ce incepe conversatia cu prietena si telenovela, vom vedea ca ritmul de infulecare incetineste pana se opreste.)
-- Evadarea din casa (mersul la plimbari foarte lungi) poate sa ajute enorm. Plecati fara bani, fara nici un fel de mancare, si nu va intoarceti in urmatoarele 2-3 ore, cand pofta va fi atenuata.

4. Prevenirea crizelor. Acesta e un pas foarte dificil, ultimul pas. Odata ce stim cum sa le atenuam, odata ce avem incredere in noi insine, trebuie sa facem insa si acest pas. Cum prevenim crizele? Trebuie sa sapam la radacina, sa eliminam cauza crizelor. Rationalizarea trebuie sa joace aici un rol dublu: incercam acum sa aprofundam cauzele (odata cu atenuarea crizelor vom fi mai calme, deci e mai usor sa meditam asupra acestui subiect), si in acelasi timp incercam sa aprofundam solutiile potrivite pentru noi insene.

-- De exemplu: trebuie sa ne dam seama cat din ceea ce vor parintii este rational. Aici intervine subiectul alimentatiei sanatoase. Trebuie sa ne dam seama ca o dieta cu 1500 kcal pe zi este ceva normal chiar fara nici un fel de activitate fizica, si trebuie sa vrem sa ajungem acolo. Prevenim deci crizele printr-o alimentatie sanatoasa, care sa elimine presiunea. Mancam MD foarte bogat (500 kcal), dupa principiul ca trebuie sa mancam cat mai mult pana sa apucam sa ne razgandim. Pranzul -- din nou foarte bogat (aici e bine sa ne uitam si in jur, si sa mancam o portie normala dintr-o mancare normala). La cina e ok sa mancam la inceput mai putin, DAR NU AVEM VOIE SA SARIM CINA!
-- Trebuie sa ne dam seama daca reactia de infulecare provine dintr-un stres in gen examene la facultate, etc. Daca motivul infulecarii este stresul, putem sa prevenim episoadele de criza invatand mai din timp, cautand ajutor la invatat, si in fine, golind casa de alimente nesanatoase si usor de mancat in perioadele de examen (nici macar un bulimic nu poate sa manance grau crud, mult spanac crud, etc)

Cel mai important: trebuie sa nu pierdem din vedere ca nici bulimia nici anorexia nu sunt sanatoase. Amandoua ucid. Amandoua provoaca o stare de nefericire constanta. Trebuie sa vrem sa ne vindecam, sa ajungem la un echilibru si sa-l mentinem pe cat posibil!

Cu mult drag,

Cristina