Citat:
Anterior postat de dara
Mie chiar mi-ar placea sa torni romane mai lungi, ca mie imi pare chiar povestit pe scurt 
Cred ca ai avut si noroc cum parca ziceai tu, dar cred ca a fost si meritul tau, atragi prin felul tau de-a fi si meriti lucrurile bune.
Imi dadeam in ultimele zile seama ca golul nu exista (logic stiam si eu), e doar o perceptie, ca incercand sa imping de la mine starile negative, ramanea un teren viran, pe care nu aveam energia sa pun ceva pozitiv in loc...si de aici golul. Nu le lasam pe cele negative sa se apropie, dar nici nu plantam pasiuni, cred ca nu aveam nici incredere ca voi putea trai ceva bun, ca-s capabila, cine stie poate chiar ca nu merit.
Se spune ca atunci cand nu te simti iubit cand esti mic, sau cand ai senzatii de abandon, pe undeva te gandesti ca inseamna ca nu meriti, ca-ti lipseste ceva ce altii au. Si poate dupa aia nu simti ca meriti lucruri bune si atunci nu crezi ca ti s-ar putea intampla, ca sa te si indrepti spre ele.
Ce descrii tu pare sa semene cu un pic de proces terapeutic, adica schimbarea nu s-a produs chiar instant, chiar daca ceva a declansat-o.
La tine a intervenit cumva la un moment dat si frica de pierdere? Dupa ce a aparut relatia? |
Ca si tine aveam sentimente ca nu merit anumite lucruri (in special legate de job), ca nu sunt in stare sa fiu la fel de buna ca altii.... din zona asta.
Bineinteles ca nu s-a produs instant. Primele luni au fost feerie, eram indragostita si nu realizam faptul ca eu nu mai detin control (asa eram, nu ma puteam baza pe cineva). Teroarea a inceput dupa cateva luni, cand brusc mi-am dat seama ca eu plutesc, si nu mai simt pamantul sub picioare, m-am speriat si am propus sa terminam relatia, asa brusc.
Mereu aveam explicatii de ce fac acest lucru. Eu nu eram sigura ca el nu ma va rani.... mi-a trebuit mult timp sa vad ca totul e pe dos, si doar mintea bolnava inventa scenarii in care el ma lasa. Printre altele, nu eram in stare sa ma gandesc la ceva pozitiv, ca , de exemplu ca totul va fi bine, vom avea o familie fericta, bla, bla.... la mine, gata, totul era negru, "...imi va face rau si ce-o sa fac eu atunci", imi era frica sa nu imi fac rau daca ma va parasi....
Frica de pierdere era. De a pierde pe el, de a pierde controlul.... mereu imi spunea ca ma vrea inapoi, fata aceea care se lasa dusa de val...
Practic eu am trait toata tineretea mea cu aceste sentimente, frica de abandon, asta era problema cea mai mare,... sunt un om care traieste viata la intensitate 100%, ca sa fiu mai explicita, pentru mine conteaza si felul in care imi spui: "te iubesc". Uneori simteam ca nu ma voi adapta niciodata in aceasta viata. Voi fi privita ca o ciudata. Toate astea ma faceau des trista, am avut depresii aproape saptamanal, mereu imi innecam amarul in mancare, in special, dulciuri, ma simteam foarte fericita dupa ce mancam o ciocolata...
Ciudat e ca nu sunt chiar o amatoare de dulciuri, mananc din cand cand cioco, asa de gust, dar nu as spune ca imi plac mult dulciurile.