[CrisetenO]

Draga Andra,

Iti multumesc mult pentru sprijin! Si eu vreau sa scap de aceasta obsesie: e groaznic sa-ti controleze intreaga viata. Cand ma gandesc ca sunt si altii mai rau ca mine mi se face parul maciuca... Pe topicul anorexicilor m-ai rugat sa trec cateva din experientele mele: cred ca e mai bine sa pun aici povestea intreaga, iar pe topic numai cateva impresii. Pana la urma nu vreau sa oblig pe nimeni sa-si piarda interesul citind textul abundent pe care probabil il voi scrie.

Pe de alta parte, cred ca e destul de greu sa redau trecutul in asa fel incat sa nu reprezinte si o tentatie pentru cele care au fost la inceput de drum ca si mine, dar care au alunecat apoi in obsesie. Deci aviz tuturor: NU faceti ca mine, e groaznic si de cele mai multe ori duce la consecinte foarte urate!

Cand am inceput eu sa slabesc, trebuia sa o fac. Toata viata am fost supraponderala, dar chiar ajunsesem la un nivel foarte nesanatos. La 20 de ani aveam 1.615 m si 90 de kg. Nu puteam face sport pentru perioade indelungate, aveam pulsul de odihna intre 90 si 100 si presiunea era undeva in zona 150/80. Pe deasupra veneau si considerentele estetice. Pana la 23 de ani nu am putut purta niciodata o fusta fara sa am ciorapi subtiri dedesubt (pentru ca se frecau pulpele una de alta si mi se razuia pielea in timp), Nu purtam decat negru mai tot timpul, iar hainele pe care le cumparam erau adesea fara forma, pentru ca sa compenseze forma mea inestetica. Am avut si partea mea de "prieteni" cruzi, care ma "mangaiau" cu vorbe de duh de genul: "Hai, ca tipul asta nu-i de tine. Du-te si tu dupa celalalt (mai uratel), care nici nu se uita cum arati" sau "Pun pariiu ca eu cu scaunul impreuna cantarim mai putin decat tine". Cred ca socul cel mai puternic l-am avut intr-o seara cand eram cu fratele meu in oras (tot la 90 de kg) si era cu noi si un prieten al lui. Nu au fost cruzi cu mine, vorbeau numai unul cu altul cum fac baietii, despre o fata pe care o revazusera dupa un timp. Fratele meu zicea ca a slabit foarte mult, iar prietenul ca nu, chiar se ingrasase (ori o vazusera cu diferite cantitati de bere la bord, ori la intervale diferite). Fratele meu i-a facut scuze, zicand: pai da, dar ii e greu. Iar prietenul -- cu care eu ma intelegeam foarte bine de obicei -- a zis in mod spontan: "hai ca nu e greu deloc! Slabitul e foarte simplu: nu mananci, slabesti; mananci ca porcul, nu slabesti. Asta e tot." Poate m-au socat cuvintele pentru ca veneau de la un amic, si m-as fi asteptat sa-si dea seama ca daca ar fi fost asa de simplu o faceam eu demult.In orice caz, nu am uitat niciodata conversatia respectiva.

Aveti acum pe scurt motivele mele ca sa slabesc. Sa nu credeti ca totul era urat: am o familie deosebit de calda, care m-a sprijinit intotdeauna. Tin minte ca sora mea plangea cand ii ziceam sa aiba grija cu mersul acasa noaptea, pentru ca spre deosebire de mine e atragatoare si poate tenta pe altii. Aveam un prieten care ma iubea intreaga, inclusiv fiecare milimetru din trupul meu, pe care eu il uram. In sfarsit, pe langa asta o duceam bine la universitate, unde eram apreciata si unde tocmai incepusem un proiect pe care il puteam face de acasa.

Am inceput sa slabesc din intamplare.

Mai bine zis, intr-o zi am facut ceea ce aici se numeste stomach flu, adica nu puteam sa mananc fara sa imi fie rau. Aveam arsuri ingrozitoare de fiecare data cand puneam cate ceva in gura. Bineinteles, primul lucru pe care l-am facut: am redus alimentatia la legume fierte (ghiveci) si putina paine prajita. Painea imi facea arsuri si nici nu ma umplea, asa ca am trecut la ghiveci 100%. Dupa 3 zile nu numai ca ma simteam mai bine, dar avusesem o revelatie: se poate trai si fara mancare!

La inceput regimul meu a fost, nu sanatos, dar cel putin normal. In Olanda unde locuiam atunci exista niste gogosi care mi-au placut si imi plac inca foarte mult si care se cheama olliebollen. Mancam 1-2 olliebollen pe zi, impreuna cu supa, ghiveci, un sandwich cu branza cald si mere. Am slabit intr-o saptamana 5 kg (de apa mai ales, dar se vedea foarte bine). In trei saptamani ajunsesem la -10 kg. Era un salt mortal in ceea ce ma privea si se vedea foarte tare.

Atunci am inceput sa numar caloriile. Am avut un soc cand mi-am dat seama cate calorii inseamna un sandwich fierbinte. Am scos painea complet din dieta. Apoi au zburat si gogosile. Carnea are multe calorii, deci a disparut si ea. Branzeturile la fel, desi le adoram. Am ramas la ghiveci si supa, apoi la ghiveci, apoi la salata verde cu o umbra de ulei (daca era o lingurita, era mult) si zeama de lamaie. Nu mai mancam la masa, si primele saptamani le-am petrecut sezand in fata calculatorului sa lucrez la proiect, fara nici un fel de vlaga. Aveam permanent un termos de ceai langa mine. La inceput beam ceai cu zaharina. Va dati seama, cam 8 pastile de zaharina pe zi, in fiecare zi! Le-am redus apoi la 4. Apoi la zero.

In total nu-mi permiteam mai mult decat 250 kcal pe zi. Dormeam mult ca sa uit de foame. La inceput mi-era somnul ok pentru ca erau inca rezerve mari. Dupa aceea a devenit mai problematic. Dupa trei luni mi-am pierdut ciclul. Toata viata se invartea acum in jurul celor 250 de kcal. Mi-era groaznic de frica sa trec chiar la 500 kcal ca sa nu ma ingras. O data ce am putut din nou sa merg, am inceput sa merg la drumetie. Imi aduc aminte de Craciunul acela (faceam de o luna regim) am fost la prietenul meu si am ciugulit timp de o luna cat de putin puteam in asa fel incat sa nu se simta jigniti parintii lui -- care fiind oameni foarte de treaba nu puneau prea multa presiune ca sa nu ma simt prost, pentru ca stiau ce eforturi fac. Atunci am inceput sa merg pe jos ca sa imi iert si putinele imbucaturi pe care le apucam.

Ca sa va dati seama: mancam cam 250-300 kcal pe zi, mergeam pe jos cel putin 2-3 ore, inclusiv in muntii Norvegiei, la temperaturi de minus 20 de grade.

Cand m-am intors nu slabisem in vacanta decat vreo trei kg. As fi facut o criza de nervi dar eram asa de usurata ca nu m-am ingrasat ca am uitat nervii. Am inceput sa merg pe jos apoi ca sa obosesc si sa uit de foame. Am descoperit orele noptii pentru lucrul la calculator, cand laptopul ma incalzea si imi dadea relaxarea necesara ca sa dorm apoi dusa. Dormeam pana tarziu dimineata, apoi beam o cana de ceai si plecam la drum. Aveam o ruta de plimbare destul de bine definita si dura cam 5 ore dus-intors. Imi satisfaceam poftele mergand la cumparaturi des (la magazinele alimentare) si uitandu-ma la toate lucrurile pe care le doream. Ma uitam la valorile nutritionale ale fiecarei mancari care imi facea cu ochii, si imediat simteam ca nu o mai vreau: mai mult, simteam ca o urasc. Faceam toate cumparaturile in fiecare zi daca tot eram in oras.

Cat priveste regimul alimentar, erau 250 kcal, iar sora mea care face medicina mi-a impus carne sau peste. Mancam deci 1/2 de piept fript la gratar fara pic de ulei sau unt la fiecare a treia salata, iar peste mancam 100 g pe langa in celelalte zile. Cateodata mancam alte legume in loc de salata: ciupercile erau intre favoritele mele, pentru ca au putine calorii. La fel castravetii.

Cand ajunsesem cam la 65 de kg era deja foarte greu sa imi mentin disciplina. Pe de o parte, corpul meu cerea mancare pentru ca se cam dusesera rezervele mari. Mi-era frig si nu aveam putere pentru nimic, nici chiar sa vorbesc. Devenisem irascibila din cauza asta: nu vedeau, imi spuneam, ca nu sunt in stare sa articulez cuvintele, ca fiecare miscare a mandibulei ma vlaguia? La 65 de kg inca se vedea grasimea, dar in ochii mei era chiar mai grav, pentru ca ma gandeam ca daca ma opresc, au sa si zboare kg inapoi in sus. Stiam din instinct ca daca ma opresc nu voi mai continua. Cand mama nu era acasa si eram singura stateam minute in sir in fata borcanului de Nutella de pe masa, luptandu-ma cu mine insami.

Pe de alta parte, a devenit greu sa slabesc din cauza oamenilor din jurul meu. Mama imi spunea ca am nevoie de calciu, de lapte, de carne, de oua. Imi aducea aminte de zilele de la inceputul dietei cand slabeam cu 2 gogosi incluse in meniu. Mai tin minte reactia mea (spusa in gand, pentru ca nu aveam energia sa ma cert): pai cred si eu ca mergea la inceput, cand organismul meu avea nevoie de atata mancare, dar acum o gogoasa ar fi fatala! Tata imi spunea ca mananc nesanatos si ca nu-i place persoana care devin, ca sunt artagoasa si prost dispusa si ca as face bine sa mananc ceva mai bine ca iepurii. Ca sa scap de toata teoria, am inceput sa caut compania prietenilor, care nu aveau decat cuvinte de admiratie pentru mine si care nu stiau cat de prost mananc. Bineinteles, ma intrebau cum fac sa slabesc asa, fara intrerupere, si eu le ziceam numai foarte putin, pentru ca mi-era frica sa nu inceapa si ei cu teoria despre cum ar trebui eu sa mananc mai mult.

Eram ingrozita sa nu pierd controlul.

Ca sa ma simt mai bine mergeam sa-mi caut haine. Nu le cumparam intotdeauna, desi aveam nevoie disperata de ele, ca imi curgeau toate de pe mine. Dar pur si simplu sentimentul ca mai dadusem jos o marime, doua era superb. Baietii au inceput sa fie mai atenti cu mine, dar eu jurasem ca nici un baiat care nu mi-a dat atentie cand am fost la 90 de kg nu merita sa fie luat in seama daca imi face curte la 60 sau 50 de kg. Am pierdut multi prieteni din cauza asta, dar nu imi pasa. Greutatea mea era in centrul vietii mele. Mi-am schimbat parul, hainele, bijuteriile. Prietenul fratelui meu care vorbise in acea noapte cu el a ramas ultimul pe lista mea: cand l-am vazut aveam 55 de kg si el a ramas fara grai. M-am simtit foarte satisfacuta.

Trecusera 6 luni din cura disperata de slabire. La sfaturile neincetate ale mamei si ale surorii mele, am inceput, cu foarte, foarte mare greutate sa incep sa franez cura de slabire. La 55 de kg mancam vreo 400 kcal pe zi. La 54, 450. La 50 kg mancam 800 kcal pe zi si mult timp am ramas acolo.

Va dati seama ca eu mancand 600 kcal pe zi trebuia sa ma gandesc foarte bine cum sa "umplu" caloriile care lipseau? Pai cred si eu: nu-mi era foame si uitasem sa mananc. Nu voiam sa "irosesc" caloriile pe mancare mai buna, gen un pahar de iaurt dimineata. Mancam numai lucruri cu foarte putine calorii, dar din ce in ce mai multe: 3 biscuiti WASA de 30 kcal in loc de doi, un varf de cutit mai multa margarina pe unul dintre biscuiti, putin mai mult lapte de cafea degresat in ceai.

Cand am inceput doctoratul in Germania, nu mancam pana la ora 12 cand mancam foarte putin (maxim 250 kcal). La pranz nimic, gustare pe la 5 (vreo doua-trei fructe), apoi indopare seara, cand imi dadeam seama ca mai trebuie sa mai umplu pana la 1000 de calorii. Asta ma umfla si deci ma simteam grasa si intram in panica. Nu aveam energie asa ca am inceput sa beau cafea, gustul careia il uram. Am inceput cu cafea cu foarte multa zaharina. Apoi a inceput sa-mi placa cafeaua. Acum ca sa va dati seama: eu daca beau cofeina e foarte, foarte rau. De la o cana de ceai negru tare stau treaza o zi si o noapte. Un pahar de Cola zero ma tine treaza pana la miezul noptii si imi da hiperventilatii. Cafeaua e chiar si mai rea. In cateva zile devenisem un zombie: nu mai puteam dormi, nu mai puteam lucra, nu mai puteam sta locului. Intre timp bineinteles, trebuia sa lucrez in continuu la doctorat si eram pentru prima oara singura intr-o tara straina, la 23 de ani. Cand am ajuns de Craciun acasa, dupa 10 luni de absenta, eram intr-o stare de agitatie asa de mare ca n-am putut sa stau locului o zi intreaga pana dupa 3 saptamani de concediu! Eram aproape de knock out.

A devenit mai bine dupa aceea. Acum inca ma lupt foarte tare cu groaza de mancare, iar corpul si mintea mea devin rigide in momentul in care se vorbeste despre mancare si despre cat de disproportionat mananc. Imediat apoi intervine instinctul logic pe care mi l-am cultivat, si incepe batalia. Pe de o parte, instinctul imi spune sa nu ma ating de prajitura de la ziua unui coleg. Intr-un timp ceream prajitura sa o iau la mine pentru ca "eram prea plina", si mancam cate o firimita din ea timp de 1 saptamana, sau o dadeam altcuiva. Deci instinctul zicea: nu manca, ca te ingrasi. Pe de alta parte, logica mea mai noua spune: e doar mancare si esti om, nu animal. Poti sa te bucuri de un desert, numai opreste-te cand esti plina. De obicei compromisul e sa iau o felie foarte subtire de prajitura, de care sa ma bucur firimitura cu firimitura. Si apoi cad inapoi in instinctul de auto-pedepsire: trebuie sa merg pe jos mai repede in ziua aceea.

Ar mai trebui sa va descriu zilele cu fotbal si sportul pe care il fac zilnic, precum si cum a evoluat lipsa mea de pofta de mancare. Dar asta las pe mai tarziu, ca la telenovele. Va pup pe toate si va multumesc pentru ajutor.

Cu mult drag,
Cristina