Citat:
Anterior postat de mishutza
Ieri am fost cu prietena mea in oras.Cea pe care am convins-o sa se apuce de slabit.S-a ingrasat ea un pic de sarbatori,dar a incredere in ea.
Am discutat de multe ori cu ea despre faptul ca mananca pana pocneste.Chiar daca e constienta ca e plina si o sa ii fie rau.Si ii e de multe ori rau ca a mancat prea mult.
Ieri ne-am comandat doner la farfurie mare.Stiam ca nu o sa pot manca tot,nici o farfurie mica nu pot manca.Nu ca eu as manca mai putin ca ea,doar ca eu mananc des.Dar mi-am luat farfurie mare ca sa nu se simta ea prost.
Bineinteles ca la jumatatea portiei nu am mai putut.Eram constienta ca nici ea nu mai poate.Dar se straduia intens.
La un moment dat am intrebat-o daca ii mai e foame.Mi-a spus ca nu.Am intrebat-o daca mai poate manca.Mi-a spus ca nu.Am intrebat-o de ce mai manaca,mi-a spus ca nu stie,ca nu poate sa lase pe farfurie,si apoi e atat de bun.
Bineinteles ca a trebuit sa imi tin discursul despre cosul de gunoi,ca nu primeste bani inapoi daca mai lasa pe farfurie,tot aia e,si apoi,mai bine in gunoi decat sa pocneasca ea.Bineinteles ca urmatoarele doua ore s-a plans de cat de plina e.Oricum,a trebuit sa ii iau furculita din fata si atunci a inteles ca depaseste limitele.
Mi-a spus apoi ca atunci cand erau mici erau obligate sa manance tot din farfurie.Si acum stie ca e rau ce face,dar nu se poate opri.Ceea ce insa face e sa nu isi oblige fetita sa manance.Adica deloc,daca nu vrea de pranz,nu mananca,nu numai ca sa nu manance tot din farfurie.
Apoi am discutat despre faptul ca daca suntem in destula conectie cu corpul nostru,putem sti ce avem de fapt nevoie.Cand eram mici nu eram niciodata intrebate ce vrem sa mancam.Pe cand ea isi intreba copii ce vor sa manance,chiar daca asta inseamna munca in plus pentru ea.
Deci,ce traume aveti din copilarie?
Eu eram la fel oligata sa mananc tot din farfurie.Dar la mine moment functioneaza altfel .Adica ma chinuiesc sa las pe farfurie.Refuz sa mananc tot.
Uram supa de galuste,sarmalele si tortul cu frisca.Le uras si acum.Mananc foarte rar.
Trebuia sa mananc cu toata lumea.Adica mancam cand veneam de la scoala,in doua ore mancam cu tata,apoi cu mama iar in 2 ore.Nu aveam mese regulate de masa.
Si trebuia sa mananc tot chiar daca am fost mereu un copil supraponderal.Eu pot intelege o mama care isi obliga un copil subponderal sa manance.Dar unul supraponderal?
Mi se pare extrem de greu sa lupt cu chestii care mi-au fost introduse in cap din copilarie.Atunci cand ne formam.
Voi ce traume aveti si cum luptati impotriva lor?
|
Si la mine era la fel...
Mananca tot din farfurie... mananca cu paine...
Cine nu mananca nu stiu ce ... nu primea nu stiu ce... in general desertul era premiul pentru mancat alte 2 feluri de mancare
Cu mancarea care nu imi placea nu prea aveam probleme... Mie imi place cam tot... exceptie facand fasolea teci... Pe aia nu am suportat-o niciodata ... Si totusi ori de cate ori se gatea asa ceva auzeam replici: Nici nu stii ce pierzi... Trebuie sa mananci si asa ceva k sa cresti mare...
Si... acum ca sunt foarte mare (la greutate si dimensiuni ma refer)... Mama a trecut in cealalta extrema...
Daca ar fi dupa ea... dupa 2 boabe de mazare ar trebui deja sa ma ridic de la masa... Eu slabeam... si ea imi zicea o zi ca vai ce ai slabit, iar in alta zi ca m-am ingrasat... Cine sa o mai inteleaga...
Norocul meu e ca nu prea mananc la masa cu ea si tata...
In general mananc singura sau cu Marian...
A ... "socrii" ma cearta ca nu mananc la ei ... Dar cum sa mananc cand toata mancarea pe care o fac ei balteste in ulei si in untura... Sau cand friptura are stratul de grasime mai mare decat cel de carne... Sau cand toate sucurile pe care le au in casa sunt din cele acidulate, iar daca vin eu cu un suc fara acid, si cu cat mai putin zahar stramba din nas ca am fitze...
Din punctul asta de vedere chiar am impresia ca nu ma intelege nimeni...
Eu de chestia cu a nu lasa in farfurie nu am scapat si probabil nu o sa scap in veci... Numai ca mananc in farfurii mai mici, si imi pun mai putin... In felul asta chiar daca mananc tot din farfurie stiu ca nu intrec masura...