View Single Post
  #9 (permalink)  
Vechi 15 mar 2011, 23:32:19
CrisetenO's Avatar
CrisetenO CrisetenO este deconectat
(meniuri, evolutie)
Sunt una dintre slăbuţe!Sunt una dintre slăbuţe!
Merite:
SUNT RESPONSABIL  
Data înregistrării: 16 sep 2010
Locaţie: Darmstadt, Germania
Vârsta: 34
Date: 161.5cm, 54.0kg
Mesaje: 876
Aprecieri acordate: 0
Am fost apreciat(a) de 45 ori in 26 mesaje
Implicit Re: De la anorexie la alimentie sanatoasa

Salut fetelor!

Bine ai venit intre noi, draga Nadea! Imi pare foarte bine ca ai gasit acest subiect si ca te ajuta. Eu am avut cateva saptamani mai complicate, dar acum ma intorc aici, ca sa continuam explorarea anorexiei si intoarcerea la o alimentatie normala. Pentru urmatoarele cateva episoade, aveam cateva subiecte gata pregatite, dar pentru ca ai venit si tu pe aici, aleg de data asta un subiect care cred ca ti se aplica.

4. Ce spunem si ce ascundem: rolul celor apropiati

Un anorexic are foarte putini prieteni (foarte putine prietene). De ce? Pai anorexia este o ocupatie de 24 ore din 24 in fiecare zi a fiecarei saptamani. Si cine e personajul principal in aceasta drama? Corect, noi insine. Tot timpul ne gandim la ce? Corect, la noi insine si la mancare. Daca nu ne gandim la cat de grase suntem, ne gandim la ce am mancat in acea zi si cautam cum sa mai scapam de mancare, cum sa reusim sa mai ascundem din pachetul de la pranz, cum sa lasam cat mai multe faramituri in farfurie. Cand am ajuns la 50 kg, toata viata mea se concentra in jurul dietei, si mancam din ce in ce mai putin, ca sa stiu sigur ca nu ma ingras. Cu prietenii nu prea ma vedeam pentru ca eram prea obosita sa vorbesc cu ele; in plus, majoritatea voiau sa ne intalnim la un restaurant sau la o cafea. La inceput mi-am facut curaj sa ma intalnesc cu ele pe la restaurante, dar apoi mi s-a parut ca dau prea multi bani pentru ceva pe care nu-l voiam de la inceput: ceai sau mancare. Aceasta insa era o minciuna.

Motivul pentru care refuzam sa ma vad cu prietenii era ca mi se zicea ca sunt prea slaba si trebuie sa ma opresc.

Desi multi anorexici se mandresc cu controlul pe care il exerseaza asupra vietii lor, sunt de fapt in mod esential speriati si intr-o perpetua panica de a pierde acest control. Deja trupul lor le cere mai multa mancare si e din ce in ce mai greu sa se abtina de la ceea ce ei numesc tentatii, dar care reprezinta de fapt foamea. De asemenea, o parte din ei isi da seama ca nu e normal sa manance asa de putin, si deci de fiecare data cand cineva aduce vorba de mancare sugerand ca trebuie sa manance mai mult, au un reflex apropiat de cel de voma, pentru ca deja simt cum li se baga pe gat mancarea. Anorexicii stiu ca ar trebui sa manance mai mult, deci isi dau seama ca si daca protesteaza, punctul lor de vedere nu e obiectiv, si ca vor pierde in fata oricarei instante de judecata cat de cat obiective. Din cauza asta nici nu ne impotrivim in mod fatis in momentul in care ni se zice sa mancam.

Multi anorexici ascund mancarea pe care nu o mananca. Mie mi s-a intamplat de exemplu sa primesc prajitura: cand puteam sa o dau mai departe unei prietene, totul era ok. Dar daca mi se cerea sa o mananc pe loc, nu ma impotriveam. Luam o muscatura de furnica asa, de forma, dupa care beam mult ceai si mergeam la baie cu tot cu prajitura si... ma intorceam fara ea. Din fericire nu mi s-a intamplat de prea multe ori. Insa ganditi-va: e bine asa, sa aruncati munca si dragostea cuiva care a facut acea prajitura? Eu sufeream groaznic din cauza asta, dar si mai puternica era teama de mancare, si deci o faceam si a doua oara. Si a treia oara. Imi spuneam ca e vina lor ca ma fac sa mananc cand eu nu vreau, dar de fapt nu e asa: ar fi trebuit sa-mi dau seama ca daca si ceilalti mananca si nu se ingrasa, pot si eu sa mananc o feliuta mica de prajitura in loc de mancarea mea zilnica.

Dar noi, anorexicii, nu putem face asta decat daca am planificat noi sa mancam asa si daca stim fiecare ingredient din prajitura.

Acest truc al meu e numai unul din numeroasele pe care le adopta bolnavii de anorexie. Eu am avut norocul -- sau ghinionul -- sa traiesc singura cu anorexia, si atunci aveam mare parte din meniul meu zilnic sub control (vorba sa fie, ca ai mei ma controlau tot timpul). Dar anorexicele scolarite sau studente si care stau cu parintii sau cu rudele lor trebuie sa dea impresia ca mananca mult. Dupa parerea lor chiar si mananca mult, asta e si problema. Pentru ele, trei frunze de salata si doua masline formeaza o masa principala. De aceea ascund din mancare peste tot, arunca, dau la catel, la pisica, la soareci... pe unde mai apuca. Marita mancarea cum reusesc si ele. Din punctul lor de vedere e un mod de a-i insela pe cei din jur in asa fel incat sa nu se puna problema sa trebuiasca sa manance mai mult

Aceasta strategie insa duce la moarte sigura. 20% dintre anorexice mor.

O modalitate de a-ti recapata echilibrul este sa iti dai seama ca perceptia ta e gresita: cei din jur, apropiati tie, sunt prietenii, si nu dusmanii tai. Asta ar trebui sa fie limpede: cei care iti sunt numai prieteni de la inceput, te vor lasa cand te cufunzi in anorexie. Nu te vor mai suna, nu vor mai vorbi cu tine. Chiar si prietenii tai de suflet vor dispera la un moment dat si nu vor mai putea suporta sa te vada distrugandu-te. Da, te distrugi cand devii anorexic. De aceea citesti ce scriu eu aici, pentru ca iti dai seama ca gresesti. Deci, prietenii tai te vor lasa, unul dupa altul. Cei care insa nu te vor abandona niciodata, cei care nu vor inceta sa spere ca totul va fi in ordine sunt parintii tai, rudele tale, cei care cu adevarat te iubesc.

Si tu, daca vrei sa iesi din anorexie, trebuie sa le accepti ajutorul, pe care ei ti-l dau cu mare, mare bucurie! De cele mai multe ori totusi, acest ajutor duce la dezastru: ori la afundarea cu mai multa disperare in anorexie ori in bulimie. De cele mai multe ori, discutiile initiale intre parinti si anorexice decurg bine, expunerea problemei fiind deja un pas inainte fata de tacerea si distanta care le preced. De obicei rezultatul primei convorbiri e un plan de bataie cu mai multe kcal in fiecare zi. In urmatoarele cateva luni, situatia fluctueaza, insa in general rezultatul, mai devreme sau mai tarziu, e ca parintii ajung sa-si ia campii sau sa-si interneze copiii, iar copiii ajung si mai anorexici decat la inceput. Cum se ajunge la asa ceva? Sa luam cateva momente cheie din relatia cu cei apropiati, si sa le discutam.

1. Discutia initiala

De aici porneste toata problema. In discutia initiala, copilul anorexic vrea sa gaseasca intelegere si sprijin deplin, iar parintele copilului vrea sa gaseasca o explicatie si o reafirmare a legaturii normale de incredere cu copilul lor. Si unul si altul se asteapta la un dezastru, deci nici unul nu e perfect sincer. Prin urmare discutia nu e de obicei chiar un dezastru, si chiar daca raman multe lucruri de stabilit, amandoua partile se simt asa de usurate incat li se pare ca a mers totul de minune.

Problema principala aici e lipsa de sinceritate deplina, urmata pe locul doi de o stangacie de exprimare de amandoua partile.

Deci: ce trebuie sa spunem parintilor? In primul rand nu trebuie sa incepem sa ne aparam inainte sa fim atacate. Trebuie inainte de a vorbi cu parintii sa ne intelegem noi insine. Trebuie sa intelegem in primul rand de ce mergem sa vorbim cu parintii. Trebuie sa ne fie foarte clar de ce avem nevoie de ajutor. Un raspuns general de genul "am nevoie de ajutor pentru ca am anorexie" e insuficient, desi poate servi ca un bun punct de plecare. Atunci cand ceri ajutorul, exista ceva pe care nu-l poti face singur(a). Trebuie sa stii exact ce iti sta in putere si ce nu, trebuie sa te gandesti foarte realist inainte de a face acest pas.

Uite un truc pentru aceasta analiza de sine (l-am invatat de curand la un seminar privind scrierea unei lucrari stiintifice). E o tehnica adoptata in interogarea suspectilor la sectia de politie si de FBI: pui aceleasi intrebari, dar cu formulari usor variate, de cateva ori. Intreaba-te: De ce ma duc la mama? Ce vreau sa spun mamei? De ce ma duc acum la mama si nu mai devreme sau mai tarziu? Ce ma astept sa faca mama? Si apoi, dupa ce scrii toate raspunsurile, iti pui din nou intrebarile, pana cand totul e ordonat si clar in capul tau.

In timpul conversatiei e important sa spui in mod sincer care e greutatea ta curenta, ce mananci in fiecare zi, care sunt regulile tale de alimentatie, cat sport faci in fiecare zi si de cate ori te cantaresti. Aceasta sinceritate, insotita de organizarea prealabila, va vor ajuta si in aceasta convorbire si in urmatoarele! Nu puteti ajunge nicaieri daca va lipsesc caramizi din baza.

2. Planul de bataie

In general, rezultatul unei prime discutii dintre parinti si copii este un "plan de bataie". Dupa primul contact, parintii incep sa observe o gramada de lucruri ingrijoratoare pe care probabil le vazusera si inainte, dar care acum au mai multa anvergura. Isi dau seama de exemplu ca le cade parul copiilor, ca au inceput sa fie complet alienati de ceilalti copii sau adolescenti de varsta lor, ca sunt foarte, foarte slabi. Observa obiceiuri ingrijoratoare, precum cantarirea de cinci ori pe zi, sportul excesiv, etc. Prin urmare, planul de actiune e destul de drastic.

Primul instinct al anorexicilor care au ajuns sa-si constientizeze boala e sa accepte planul de bataie, din doua motive. In primul rand sunt flamanzi si deci obositi si vulnerabili. Pentru ei, existenta e un efort ingrozitor, si deci caldura parintilor e pentru ei un dar urias, o usurare imensa. Al doilea motiv pentru care ei accepta planul de bataie e oroarea de confruntare. Atata timp cat planul suna cam asa: "adaugam treptat cate ____ kcal pe zi si gata", totul e bine, fetele au curaj, pentru ca sunt putine kcal, si nu merita sa intre in discutii pentru ele. Ba chiar fetele incearca sa ajunga la normalitate, deci in principiu, rational vorbind, VOR sa manance mai mult.

Cand se stabileste planul de bataie, rezultatul (poate dupa ceva discutii) este foarte general, ceea ce inseamna ca fiecare dintre participanti are libertatea -- si face greseala sa isi si foloseasca aceasta libertate -- sa-si imagineze ce vrea cu privire la planul de actiune. In general parintii isi imagineaza: lasa, facem doua saptamani-trei asa si apoi mai vad eu cum mai umflu portiile si ajunge acusi la normal. Iar copiii isi imagineaza: lasa, rezistam o zi, doua, trei, si apoi mai o lasam moale, ca acum mama face ce zic eu. Si pana la urma, daca nu reusesc mananc eu mai putin, ca pana la urma intentia conteaza, nu?

E esential sa ne dam seama: in momentul in care se stabileste un plan de atac atat de general, e aproape sigur ca vor interveni divergente de opinie, si desi totul se termina cu pace in faza asta, problemele se acumuleaza deja la orizont.

Cum putem sa prevenim aceste probleme?

Din perspectiva noastra, a copiilor anorexici, trebuie sa ne dam seama ca parintii nu vad decat foarte putin din ceea ce trece prin mintea noastra. De exemplu nimeni care n-a suferit de anorexie nu poate sa-si imagineze cum e sa te uiti la o masa plina si sa vezi numai tabele de valori nutritionale, si sa simti reflexul de a voma ca si cand toata mancarea ti-ar fi impinsa in gat cu facaletul. Nu pot sa-si imagineze bietii nostri parinti cum ne chinuim pe noi insine la fiecare pas, si nici ce chin e sa auzim numai cuvantul "mancare". Pai de unde sa stie?

Deci atunci cand vine timpul sa stabilim un plan de atac trebuie sa fim foarte atente. Trebuie sa explicam clar ce putem si ce nu putem admite. Trebuie sa fim pregatite sa stam jos si sa discutam si sa negociem fiecare punct. Trebuie sa fim pregatite sa dam de la noi -- daca nu suntem pregatite pentru asta, atunci de ce discutam? -- si sa ne dam seama cand e prea mult. E ok sa spui: "am sa mananc 100 g carne de piept de pui pe zi, dar cu conditia sa fie prajita fara ulei, la teflon". Poti sa pui conditii. Poti sa spui ca nu poti sa cresti cu mai mult de 100 kcal pe saptamana. Iar daca mama ta zice: "Hai, nu mai discutam ", e important sa ii explici exact ceea ce simti. De exemplu ar trebui sa explici: "Nu pot manca grasimi; daca imi dai trei bucati de branza in ulei nu le pot manca, dar daca imi dai 5 bucati de branza fara ulei, le pot manca. E din cauza ca stiu ca grasimile au multe calorii si mi-e frica sa nu ma ingras".

Trebuie insa sa dai si de la tine. Sunt cateva lucruri care sunt adevarate (vezi strategia de la capitolele precedente): de exemplu proteinele NU ingrasa, iar grasimi poti manca fara frica in anumite masuri (deci e ok de exemplu sa bei lapte semidegresat cu cacao la o masa, o data la 2 zile). Un lucru esential: Stabiliti cand si cum va cantariti, iar intre timp mama trebuie sa tina cheia cantarului. Iar daca nu iti da cheia la timp sa te cantaresti, atunci ai voie sa iti cumperi un cantar nou. Totul, fiecare milimetru trebuie stabilit si negociat, iar tu, ca anorexic, trebuie sa fii de acord.

3. Din rau in mai rau.

Dupa stabilirea planului de actiune atat de general, cu care sunt de acord aproape imediat amandoua partile, urmeaza implementarea lui, care incepe ok si continua din ce in ce mai rau. Ce se intampla aici? Parintii cred ca deja limita calorica din fiecare zi e prea mica, si deci se vor grabi sa ajunga la valori normale in jur de 2000-2500 kcal pe zi. Pe de alta parte copiii, adica anorexicii, nu reusesc sa creasca in fiecare zi numarul de kcal, pentru ca fiecare 50 kcal adaugate sunt o sursa de teroare, deci de multe ori exista stagnari sau regresuri. Din cauza conflictului de interese, parintii incep sa-si piarda rabdarea, copiii incep sa-si piarda curajul, si deci se ajunge intr-o situatie si mai rau decat la inceput. Copiii nu mai au curajul sa reia negocierile, iar parintii incep sa dispere, pentru ca in loc sa se stabilizeze macar, copiii continua sa slabeasca. Parintii deci incep sa puna presiune, si apar discutiile. Apar ultimatumurile de genul "Daca nu mananci, nu ai voie sa te ridici de la masa", "Daca nu mananci, iti incui cantarul", "Maine iti dau numai prajituri" si asa mai departe. Pentru ca tonul vocii devine din ce in ce mai ridicat spre isterie, iar conversatia devine din ce in ce mai implacabila, anorexicii se retrag aici in vechile trucuri si inselaciuni: incep sa ascunda sau sa arunce mancarea, incep sa sara peste mese cand si cum pot, etc. Totul explodeaza intr-o buna zi, atunci cand parintii gasesc mancarea dosita de copiii lor si isi pierd complet increderea in ei.

Cum putem sa prevenim acest curs al evenimentelor? In primul rand -- si asta e foarte greu -- trebuie sa gasim pe cineva de incredere (o a treia persoana care e obiectiva) si care sa ne spuna cat de subnutriti suntem. Daca suntem intr-un grad de subnutritie foarte avansat (gen 35 kg la 1.65-1.70) pericolul e iminent si trebuie sa ne calcam pe inima si sa mancam in ritmul impus de parinti, oricat de greu ar fi. De ce? Foarte simplu: daca nu o facem, ajungem la spital, unde ne indoapa in mod garantat cu niste chestii care nu ne vor placea deloc. Nu va exista mila, nu va exista o alegere: ne hranesc intravenous cu scopul clar sa ne ingrase. Pierdem controlul in mod sigur si nu ne putem impotrivi.

Daca nu suntem inca in stare critica, e bine sa ne dam seama ca mult nu mai avem si ca trebuie sa ne restabilizam foarte repede. Insa avem posibilitatea sa incetinim din cand in cand ritmul. Trebuie sa castigam in primul rand increderea parintilor, care trebuie sa stie tot timpul cum ne simtim. Trebuie sa le spunem parintilor cand devine prea greu pentru noi, cand incepem sa pierdem controlul asupra anorexiei. Semnele sunt clare: neliniste, dorinta de a evada, tendinta sa trisam in orice fel. Cand observam semnele, tragem semnalul de alarma si ne oprim o zi din planul de bataie. Incercam din nou sa ne recapatam motivatia (vezi primele capitole) si o luam de la capat. Insa mereu, absolut mereu, cei care ne ajuta trebuie sa fie informati asupra situatiei noastre psihice. Altfel apar neintelegerile, si de acolo se rupe firul de incredere pe care l-am innadit din prima discutie.
4. Cand parintii nu mai asculta, unde sa ma duc?
Exista si cazuri in care parintii nu mai reusesc sa ne ajute, poate pentru ca le-am pierdut increderea sau poate din nerabdare. Din cauza ca depindem de ei insa, trebuie sa ne asiguram ca atmosfera din casa ramane oarecum sub control si ca putem sa ducem batalia contra anorexiei cu o oarecare masura de libertate, pentru ca anorexia ramane sadita in mintea noastra, chiar daca sa zicem ca pe termen scurt parintii ne pot obliga sa mancam prea mult.
In cazul in care nu ne mai putem adresa parintilor cand avem nevoie de intelegerea lor, e bine sa gasim un adult care are oarecare influenta in familie: o matusa, bunica, un var, un unchi. Trebuie sa fie cineva cu care sa putem vorbi precum am spus mai inainte, cineva caruia sa-i putem marturisi totul. Poate fi si un specialist, un terapeut specializat in probleme de nutritie. Trebuie sa ne incredem ca acest adult ne va ajuta sa ne descurcam cu parintii si cu anorexia noastra.
5. Ce nu ar trebui sa vorbim cu parintii nostri?
Discutiile obsesive despre mancare, desi sunt poate foarte importante pentru noi, nu sunt intotdeauna potrivite pentru parinti. Problema aici e urmatoarea: parintilor nostri le e foarte teama pentru noi si sunt si asa foarte ingrijorati ca nu ne revenim. Sa li se si spuna apoi zi de zi ca un castron de salata are multe kcal si ca e bine sa ti se vada toate oasele nu e deloc sanatos, pentru ca isi pot pierde rabdarea. E bine sa le explicam ceea ce simtim, dar nu sa repetam la nesfarsit ce credem si care sunt filozofiile noastre de mancare – pe care oricum trebuie sa le schimbam.
Pe de alta parte e foarte bine sa fim sinceri cu parintii cu privire la scapari si sa le spunem de cate ori trisam, de cate ori ne cantarim in plus, de cate ori ne auto-pedepsim. E foarte important si sa marturisim daca am intrat pe site-uri pro-ana si sa le aratam orice contact pe internet in legatura cu anorexia. Trebuie sa existe o transparenta intre noi si parintii, pentru ca altel nu poate exista incredere, pe de o parte, iar pe de alta parte ei nu vor avea o privire de ansamblu.

A fost un capitol lung dar sper ca a fost folositor. Morala este: trebuie sa folosim ajutorul parintilor nostri cat putem, dar nu numai pentru scurta bucurie pe care ne-o aduce acea prima discutie in care ne „marturisim” lor. Trebuie sa incercam sa ne gandim la viitor si sa renuntam la ideea de sinucidere lenta, adica de infometare. Trebuie sa ne cunoastem foarte bine si sa spunem intotdeauna adevarul, inhamandu-ne in mod responsabil la carul care ne va duce la o alimentatie sanatoasa si la recapatarea bucuriei de a trai.
Cu mult drag.
Cristina
__________________
Reteta mea preferata din post: http://concurs.slabute.ro/reteta-pre...CrisetenO.html

Jurnalul meu: E greu sa te opresti din slabit... http://forum.slabute.ro/jurnale-slab...teno-6331.html
CrisetenO, necesarul caloric zilnic pentru a te menţine la greutatea actuală, la un nivel de activitate fizică Moderat activ, este de 1892 kcal/zi. Pentru a slăbi 0.5kg/săptămână, ar trebui să mănânci aproximativ 1375 kcal/zi.
NOTĂ: Culorile înseamnă slăbit sănătos, înfometare, pericol pentru viaţă.
[Calculator calorii]
Răspuns cu citat