[Whaley]

Oh, da, trec si se uita... Eu sunt absolut sigura ca, daca n-ar fi problemele de sanatate, m-as apuca si as mai face unul

M-am tot gandit la subiectul asta si mi-am amintit ce ganduri imi faceam la inceput, in primele zile dupa nastere... la mine baby blues-ul s-a directionat pe relatia cu sotul, o jeleam de parca m-as fi intors de la tribunal, nu de la maternitate. Eram constienta ca se va schimba si nu imi imaginam in ce anume, aveam senzatia ca iubirea nu se poate "imparti", ca intre noi totul e aproape sfarsit daca a aparut creatura mica si urlacioasa, de acum incolo nu vom mai fi decat parinti, ma rog, aberatii hormonale de lauza.

Si uite ca acum mi se pare ca totul s-a transformat in ceva mult mai fain, chiar daca suntem in primul rand parinti (nu DOAR parinti), in ciuda frecusurilor si certurilor inerente, chiar daca momentele de intimitate tind spre zero (pentru ca si atunci cand piticul doarme si indraznim sa ne gandim la ceva mai mult el este, totusi, mereu prezent si totul se intampla astfel incat sa auzim daca stranuta sau scanceste)... uite ca iubirea chiar daca nu se imparte, se multiplica si, dupa parerea mea, totul e mult mai bine acum cand pur si simplu ne traim viata (asa cu copil mic cum e ea) in loc sa stam si sa ne gandim la ea.

Poate am avut noroc de un barbat foarte implicat, il iubeste enorm pe V si cred ca a invatat sa-i fie tata inainte de a invata eu sa-i fiu mama , dar eu nu am simtit niciodata ca ar fi ceva in neregula cu casnicia noastra doar pentru ca relatia dintre noi s-a schimbat si nu mai avem timp si energie de tandreturi la lumina lumanarilor sau erotisme sofisticate. Everything is as it should be Asta e viata, oamenii se cearta, se impaca, uneori le vine sa-si mai sparga capetele, a doua zi se iubesc si-s convinsa ca nici copilului nu i-ar prinde bine sa creasca intr-o atmosfera roz-tampa si pasiv-agresiva in care mami isi innabusa frustrarile, isi da cu rimel si zambeste mereu dulce indiferent ce simte. We have a "no bull%$it policy" si asta ne ajuta sa functionam ok ca familie...

Ca nu stam si nu analizam despicarea firului in 248 de sub-fire (aica nu "vorbim despre noi")? Ce ar fi de vorbit? Un copil de cateva luni, un an, e complet neajutorat, nu-l poti trimite sa isi faca laptele singur ca sa-ti faci somnul de frumusete, ziua are 24 h in care trebuie asistat, pe langa asta mai exista un milion de treburi casnice peste care inainte saream uneori da' acum nu mai prea merge si... asta e. Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat imi dau seama ca, daca in tot haosul asta, pe barbatu-miu l-ar fi apucat sa imi reproseze ca "nu-l mai iubesc ca inainte" m-as fi simtit dezamagita crunt de el, nu as fi simtit ca gresesc eu si ca avem "probleme de cuplu". Ar avea el o problema de maturizare...

Gata, mi-am facut si filosofarea de dimineata