[Narawen]

Am crescut într-un mediu agresiv. Părinții mei m-au îndopat cu forța de când eram bebeluș. Sora mea, cu 16 ani mai mare, care avea obligația să mă îndoape, altfel era bătută crunt, mi-a povestit cum eram hrănită porții de adult de piure cu unt, cum eram apoi lăsată să stau întinsă letargică, cu burta umflată, incapabilă să mă mișc, zi de zi. Apoi, până am plecat de acasă, am fost hrănită cu șnițele, chiftele, untură, jumări, orez, clătite, cartofi pai și alte gunoaie de mă doare capul să mă gândesc. Mama mă făcea tot timpul balenă eșuată și tot felul de alte dulcegării pe care cred că, dacă le-aș scrie aici, aș fi expulzată de pe site. Iar tata îmi făcea complimente de nemenționat despre inteligență, în ciuda faptului că aveam 10 pe linie. Am suferit foarte mult, fiind mereu soțul/ soția surogat după meciurile lor zilnice de urlete, obligată să iau părți, să ascult cum unul îl batjocorea pe celălalt la fel ca pe mine. Pe lângă faptul că eram mereu obligată să mănânc totul din farfurie și să mănânc porții de adult că „mor copiii de foame în Africa”, mai mâncam și pentru că mâncarea umplea un gol. Când ești făcută să te simți ca un gunoi și nu ai niciun sprijin, nu ai altă soluție.
Nu aveam cărți. Nu aveam dreptul să folosesc telefonul. Sora mea plecase de acasă când aveam 8 ani, iar ai mei, răzbunători, au tăiat legătura cu ea și m-au obligat și pe mine să nu iau legătura cu ea. Ea mă mai apăra. Nu aveam internet. Nu eram lăsată să mă joc cu alți copii. Eram trimisă la școală cu haine murdare, nu știam să mă port, așa că nu mi-am făcut prieteni. La școală am mâncat zilnic bătaie, insulte, ocară, dar acasă era mai rău.
Nu aveam bani de reviste, excursii, haine, mâncare sănătoasă, dar ai mei aveau bani de 4-5 pachete de țigări pe zi. La 14 ani au început să mă lase să mă duc singură la școală, dar trebuia să plec pe ceas și să ajung pe ceas. Dacă întârziam un minut, era scandal. Mă obligau să merg să le cumpăr cartușele de țigări și mă trimiteau cu plase transparente, și mi-era o rușine să nu creadă lumea că eu fumez!!! Pe atunci nu știam că și-ar fi dat seama că sunt pentru părinții mei, dar, vai, cât îmi era de rușine!
Și eram mare, grasă, murdară, și lumea comenta pe stradă, așa că mergeam pe unde știam că e mai puțină lume.
Și niciodată nu am făcut legătura dintre mâncat și grăsime. Aveam 118 kilograme, stăteam toată ziua cu nasul în cărți ca să iau note bune, în pauze mă ascundeam în baie ca să nu mănânc bătaie. Aveam ovare polichistice, hipotiroidism și dominanță estrogenică, dar asta voi afla mai târziu. Și pentru că nu au fost tratate în adolescență, le voi mai avea mult timp. Că, de, bani de țigări erau, dar de mers la doctor, nu, și zero interes să-mi spună de ce mă îngraș.
Când am început să slăbesc, am vrut să devin invizibilă. Și am slăbit. Până pe la 70 de kilograme eram bine, ai mei ziceau „ești bine așa”. Dar odată ce am slăbit la 60 de kilograme, au început să îmi spună că m-am făcut hâdă, să se strâmbe la mine cu scârbă (ca atunci când eram grasă), dar acum, schimonosindu-se ca să atragă atenția asupra ridurilor de zâmbet (pe care de fapt le-am avut toată viața pentru că nu m-au dus la ortodont, care, apropo, era gratuit pe vremea aia, de la școală, și aveam dinții extrem de ieșiți în față, ca un evantai), Mă arătau cu degetul, vorbeau unul cu altul de parcă nu eram chiar acolo. Mama către tata: „Uită-te la ea! Așa-i că s-o urâțit?”. Sau „Mănâncă, că mă faci de rușine, că o să te strige lumea pe stradă să-ți dea o coajă de pâine!” De la balenă, acum eram „chilavă” (schiloadă), alt termen de alint.
Și acum realizez că, la greutatea asta, nu-mi spun nimic. Așa că, probabil, de aceea m-am lăsat să fiu la greutatea asta atât de mult timp. Din 2019. Ca să nu mai primesc ură. Pentru că, da, deși lucrez cu o minunată doamnă psiholoagă, cultul părinților eroi, victime și șantajul emoțional zilnic m-au făcut să fiu în continuare legată de cordonul lor ombilical.
Dar acum m-am distanțat destul ca să mă pun pe mine pe primul loc. Și să realizez ce e bine pentru mine. Nu am puterea să tai legătura încă. Și psiholoaga îmi spune că a tăia legătura cu ei nu e o idee bună. Dar acum știu de ce am făcut călătoria de a slăbi, de ce am ajuns unde voiam să fiu, slabă, frumoasă, la 60 de kilograme, și apoi m-am sabotat să mă îngraș iar. Atunci când am slăbit, m-a durut și mai tare hărțuiala lor. Am slăbit și am făcut un doctorat de 1200 de pagini Summa cum Laude? Asta nu dovedea, fără îndoială, unuia că nu-s neinteligentă, iar celuilalt, că nu-s balenă? Eram atât de dependentă de părerea lor! Crezusem că voi fi acceptată, că nu voi mai fi o rușine pentru că sunt grasă, că mă vor iubi. Ai, ai, ai! Ce dureros a fost! După atâta efort, m-am simțit stoarsă, o cârpă. Și acum simt ecoul acelei dureri, realizarea, că, de fapt, indiferent ce fac, părinții mei nu mă vor iubi niciodată. Și atunci, m-am mulțumit cu acceptare, m-am îngrășat cât să nu fiu insultată. Nici prea grasă, nici prea slabă pentru gustul lor. Să fiu ”invizibilă” pentru ei. Ei bine, am reușit, și acum, că am ajuns, după doi ani de terapie la concluzia asta, zic: Gata!
Eu sunt eu!!!!!!!!!!!
Voi sparge nucile cu bucile dacă e nevoie ca să reajung la greutatea dinainte, iar oamenii răi can „kiss my skinny a@@”!