[brainiac]

Am uitat cine sunt... chiar si atunci cand privesc in trecut imi pot aminti ca eram o persoana increzatoare in fortele proprii, extrem de ambitioasa, gata sa depasesc orice obstacol pentru a-mi atinge obiectivele... Da, imi amintesc aceste lucruri despre mine dar am uitat cu desavarsire cum e sa le simti! Caci printr-o intamplare nefericita cineva a reusit in mod involuntar sa-mi darame aceasta imagine care o aveam despre mine... A reusit sa ma faca sa cred ca de fapt nu sunt asa de buna cum ma cred, ca am lipsuri si mereu incerca sa-mi scoata in evidenta defectele si nereusitele. Si e trist pt ca a fost o persoana in care am avut foarte mare incredere, o persoana in care am investit multe sentimente si care atunci cand a decis sa plece din viata mea a luat cu ea nu numai visele si sperantele pe care le cladiseram impreuna ci si increderea mea de sine si respectul fata de propria persoana. Si m-a lasat cu o inima rece si cu o neincredere in oameni... Dar inainte sa fiu asa imi amintesc ca eram o persoana foarte frumoasa, energica si care mereu dorea sa-si depaseasca limitele, aveam un corp foarte frumos pentru ca faceam si sport si fiindca eram constienta de valoarea mea dadeam un randament foarte bun si in celelalte activitati cum ar fi cele scolare sau extrascolare. Nu m-as fi gandit niciodata ca voi ajunge o persoana cu complexe, care sa nu se mai respecte si care sa nu fie in stare sa se adune sa se puna pe picioare... Caci de 2 ani ma lupt cu depresia si cu binge eatingul si de 2 ani ma simt ca o persoana fara valoare, care nu-si mai poate urmari obiectivele, care nu merita sa fie iubita si care nu are prea mult de oferit. Da am cautat si ajutor, fac tratament cu antidepresive, am fost si la cateva sedinte de psihoterapie si pentru o perioada a fost mai bine. Acum tratamentul e pe sfarsite si trec din nou printr-o faza in care nu reusesc sa imi gasesc motivatia, in care orice mancare e lipsita de gust in afara de ciocolata si dulciuri (in cantitati cat mai mari daca se poate), in care simt ca toate problemele lumii apasa pe umerii mei (desi evident nu e asa), in care ma simt singura intre oameni dragi si in care oricate complimente sincere as primi creierul meu e programat pe "delete". Imi gasesc refugiul in mancare si as fi extrem de fericita daca as putea sa ma ascund in pat si sa-mi trag plapuma pe cap, asa cam o luna, timp in care sa uit de toate... Sunt suparata pe mine, sunt suparata ca am ajuns asa o persoana delasatoare, ca nu ma pot ajuta si ca in loc sa fac ceva constructiv pt mine, adopt comportamente din ce in ce mai distructive... Nici nu stiu ce m-ar mai putea ajuta. N-am nici cea mai vaga idee cum sa depasesc faza asta! Stiu ca solutia nu e sa fugi de problemele tale ci sa le infrunti, dar ce faci atunci cand esti sleit de puteri, cand scoala te streseaza si examenele bat la usa, cand in fiecare zi cand te uiti in oglinda iti vine sa plangi cand te vezi si cand in fiecare dimineata iti dai seama ca trebuie sa traiesti cu tine intr-un permanent razboi? Cand nu mai gasesti resursele sa faci pace cu tine si cand tot ce este in jurul tau te nemultumeste? Cand lucrurile ce iti placea odata ti se par fara sens si fara farmec? Cand ar trebui sa te bucuri de faptul ca esti tanar si plin de viata dar tu te simti mai batran si mai nefericit ca niciodata?