[angela av]

Trandafirul albastru


Se spune ca a trait odata o femeie care avea o fiica, insa ea se îndoia de dragostea pe care copila ei i-o purta. Asta se intampla intr-un taram al suferintei, la o rascruce de timpuri. Acum femeia era rapusa de boala si copila îsi purta singura de grija. Mama isi iubea fiica si o admira pentru ca era o fata inteligenta si dragastoasa. Ea isi dorea din tot sufletul sa patrunda in gandurile si inima fetei. Sa afle ce gandeste si cum gandeste...sa o poata intelege atunci cand are nevoie de ceva, atunci cand doreste sa spuna ceva. Cele doua erau de ceva timp foarte distante si nu isi mai vorbisera desi stateau in aceaiasi casa, se plimbau in aceiasi gradina.
Intr-o zi, in care privighetorile cantau si soarele ardea puternic, mama isi cheama fiica langa patul de moarte si ii spuse:
— Draga mea, te-am chemat sa iti spun ultima mea dorinta.
In momentul asta pe copila o cuprinse un sentiment de teama, de nesiguranta.
— Mama, dar nu trebuie sa imi spui ultima ta dorina, de ce ultima ? Nu vei pati nimic, nu ?
— Asta vom afla curand, draga mea. Acum fii atenta la ceea ce iti voi spune. Stii trandafirul meu alb din gradina ? Vreau sa il transformi intr-un trandafir albastru.
— Dar, mama. Cum as putea eu sa fac asa ceva ?
— Daca intr-adevar ma iubesti, vei reusi.
Cu lacrimi in ochi, fata iese din odaie incercand sa gaseasca un raspuns la intrebarea ei. Cum putea ea sa transforme un trandafir alb, intr-unul albastru ? Lucrul acesta era imposibil pentru ea si o framanta pentru ca asa trebuia sa-i demonstreze mamei un lucru : ca o iubeste. Fusese prima lor conversatie de cateva luni incoace. Fetei nu ii era bine. Ea dorea de mult sa ii vorbeasca mamei, dar nu indraznea. Faptul ca mama ei o chema pentru a-i spune ultima dorinta o deprima. Ea nu dorea o astfel de conversatie, ci sa ii povesteasca ce a facut in ultimul timp si in primul rand voia sa ii spuna cat de mult o iubeste si cat de mult o admira pe mama ei. Dar nu indraznea. Insa mama fetei isi dadu seama ca ceva nu este in ordine cu fiica sa si devenise oscilanta. Se intreba daca a facut bine sau nu spunandu-i fetei ultima sa dorinta. Ea nu simtea intr-adevar ca viata ei este pe sfarsite, dar in acel mod incerca sa o impresioneze pe copila.
Cu pasi mici, dar hotarati, fata merge in gradina mamei, incercand sa-i cante florii, sa o mangaie si rugand-o sa isi schimbe culoarea pentru mama ei, fata observa ca floarea incepe sa se ofileasca. Un moment de panica o cuprinse si incepu sa planga. Stia ca ceva rau se va intampla cu mama ei ,dar nu stia exact ce.
La un moment dat, fata aude un tipat sfasietor. Afla ca mama ei, mult iubita, s-a stins pe patul de moarte. Simtea pentru intaia oara un strop imens de suferinta. Panica o cuprinse in totalitate. Era speriata, deprimata si nu stia cum sa reactioneze la o asemenea veste. Niciodata nu simtise acele intepaturi in suflet, niciodata nu fusese lafel de neincrezatoare in ea si lafel de dezamagita.
Plina de remuscari si regrete, merge la mama ei, incercand sa o trezeasca. Acum ii era imposibil sa o mai priveasca.
— Mama, mama ! Trezeste-te ! Iarta-ma ca nu am reusit sa fac ceea ce ai dorit ! Incerca sa se scuze intr-un fel, dar bineinteles intr-un sfarsit isi dadu seama ca nu va reusi sa schimbe nimic din ceea ce se intamplase.
Fata cazu in genunchi si o lua in brate pe mama.
— Mama ! Te iubesc, intotdeauna te-am iubit ! Spuse incet copila, dezmierdandu-se. Dintotdeauna fata isi dorise sa aiba puterea de ai spune mamei ce simte. Si acum, ca prin minune, fata reusi sa ii spuna mamei acest lucru, pe care si-l dorea de ani intregi, fiind constienta ca asta nu mai conteaza in momentul acesta. Dar asta nu o putea linisti. Acum mama ei nu mai era. Acum, pentru prima data, isi dorea sa o priveasca in ochi, sa-i spuna ceea ce isi dorea si ce gandea. Sa ii spuna ca niciodata nu o va parasi.
Aducandu-si aminte de trandafir, fuge in gradina sa il vada. Trandafirul era uscat si stins. In momentul asta, fata isi dadu seama ca datorita faptului ca nu ii indeplinise dorinta mamei, acesta se ofilise. Isi dadu seama de ce se intamplase acel lucru sfasietor. Pentru ea era de neiertat ceea ce facuse. Din acel moment i se parea ca este o persoana nedreapta, rea si nu se mai putea suporta. Fata rupe trandafirul si merge cu el la mama sa, care era invaluita in somnul de veci. Avea in suflet o scanteie de speranta, care i se paru desarta.
— Mama, nu am reusit sa il transform in trandafirul albastru pe care ti-l doreai ,zise copila cu lacrimi strigatoare in ochi. Incera sa ii dea de inteles mamei de ce nu mai era in viata.
Incet, incet, o lacrima stinsa de durere se prelinge suav pe obrazul ei bronzat si ajungand pe buzele-i de aur, picatura de cristal izbeste puternic trandafirul ofilit.
Deodata, floarea care fusese alba intr-o zi, infloreste din nou, insa de aceasta data trandafirul era de un albastru intens precum ochii fetei. In acel moment, tot ce isi dorea fata era sa se intample o minune. Isi dorea nespus de mult ca mama ei sa se trezeasca.
Mama, care urcase intre timp la cer, se trezeste din somnul intunecat si ii spune fetei :
— Acum stiu ca ma iubesti, fiica mea draga. Atatia ani am trait cu o durere in suflet, crezand ca eu nu am niciun rol in viata ta!
In momentul asta ii era mult mai draga fata. Avea lacrimi in ochi si nu stia cum sa-si exprime acel sentiment de bucurie si totodata de melancolie. Nu dadu importanta faptului ca fiica ei nu facuse la timp ceea ce ea isi dorea. Pentru ea conta doar faptul ca puterea iubirii a reusit sa o trezeasca datorita fiicei ei. Mamei nu ii venea sa creada ca lacrimile fiicei ei erau sincere, ca lacrima cazuta pe trandafir era o lacrima magica si sincera.

Aceasta poveste este dedicata persoanelor care niciodata nu au tinut cont de sfaturile mamei si care nu au avut o putere de intelegere a ei. Ne da de inteles faptul ca niciodata o mama nu ne cere imposibilul !