Ai mei au divorţat acu' mai bine de zece ani, eu am rămas cu mama, iar cu tata m-am văzut sporadic. În timpul facultăţii, cu atât mai puţin, cred că de vreo două ori pe an. Oricum, am ţinut şi ţin enorm la el. Ei, după unul din puseele de îngrăşare, ajunsesem cam cum sunt acum, când eram cu taică-miu în maşină şi la un semafor, aşa din senin, mă bate cu dosul palmei peste coapsă şi zice râzând: "Pune mâna şi slăbeşte!" Am simţit că mă ia cu ameţeală. Eram conştientă că nu-i bine ce se-ntâmplă cu mine, dar mi-a picat foarte, foarte greu să vină asta din partea unui om atât de drag mie şi atât de discret şi finuţ în general, cum e tatăl meu...
Şi de parcă tata şi-ar fi răsfrâns în mod miraculos karma peste toată omenirea, din acea zi au început să curgă remarcile:
Maică-mea: "Te-ai făcut cât China. Uite ce straturi de grăsime ai pe spate! PE SPATE!!! Nu mai eşti feminină deloc. Toate colegele mele (acum şi ale mele!) se chinuie să arate bine, tu eşti o delăsătoare. Nimic nu meriţi!" - fraze pe care le aud şi acum deşi am slăbit ceva-ceva...
O rază de soare am primit din partea maică-mii acum două zile, când a trecut pe lângă mine şi mi-a lipit un post-it în frunte.
M-am amuzat, l-am citit şi pe el scria: "Ţi-a mai scăzut bărbiţa, ţine-o tot aşa!"
Alte remarci primite din partea prietenelor, cum că m-am îngrăşat tare... dar drese apoi cu "ce zici, mergem împreună la alergat?"
Numai biet pretenu' meu n-a zis o vorbuliţă în tot timpul ăsta. Şi nu cred că nu a observat. Doar că e singurul care mă menajează. Când am realizat asta am murit de ruşine, şi mi-am propus io să-mi (şi să-i) demonstrez că nu mă complac aşa.