Te inteleg cu fericirea in dependenta ta; eu aveam momente in care doream sa dispara toti si sa stau linistita sa-mi fumez tigarile si sa-mi beau cafeaua. Si...faceam tot posibilul sa se intample asa - daca nu dispareau ei, ma ascundeam eu. Atunci era pefect normal, ba chiar era o bucurie, acum nu mi se mai pare asa. Acum mi se pare un gest total aiurea.
Si totul a pornit de la o intrebare a sotului (nu de la cartea lui allen, pe care am citit-o intamplator dupa ce luasem hotararea sa renunt) : "Cum se impaca obsesia asta a ta de a trai sanatos cu fumatul?" Si m-am mai gandit ce-as face daca copiii mei s-ar apuca de fumat. In mod cert le-as interzice. Asa ca, eu de ce sa mai fumez? Si am inceput sa-mi numar si cunoscutii (unchi, matusi, prieteni) care au cancer sau care au murit din cauza asta. Si cand am vazut ca am depasit cu numaratoarea degetele mainilor si, mai ales, cand am realizat ca toti au fumat, mi-am spus ca, chiar daca acum ma simt excelent, peste cativa ani situatia se poate schimba radical, fara sa-mi dau seama. Si atunci, pentru ce? Eu chiar vreau sa-mi vad copiii crescand.
Nu te supara ca iti insir o groaza de motive care m-au facut pe mine sa nu mai fumez, dar poate te inspira cumva.
Si nu te mai chinui atat sa demonstrezi ceva celor din jur; cu exceptia familiei si a partenerului de viata, celorlalti putin le pasa de demonstratiile tale. Te admira pe moment (asa, de ochii lumii) apoi uita. Se intoarce fiecare la ale lui.
Eu am invatat in scurta mea viata ca tot ceea ce fac sa fac pentru mine; si nu am avut nicio dezamagire majora; iubesc viata, iubesc copiii, mi-e mila de animale, de oameni bolnavi, de copiii abandonati; ii ajut cum pot pe fiecare. Dar cand vine vorba de "demonstratii", singura persoana cu care sunt in competitie sunt eu; incerc sa ma depasesc pe mine, fara sa caut sau sa astept aprecierea celorlalti., pentru ca este efemera si falsa.
In fine, asa gandesc eu, nu suntem toti la fel. E un punct de vedere, ia-l ca atare.
Iti doresc succes in tot ce faci, orice ai face!
