[VAmedeea]

Anterior postat de CrisetenO

Draga Ame,

Daca vrei tu neaparat, nu e nici o problema pentru mine sa ignor mesajul, dar nu prea as vrea. Aici suntem toti si doctori si pacienti, si crengute frante si stejari vartosi. Si eu am uneori momente in care stau jos pur si simplu indobitocita: asta mi se intampla mai ales atunci cand am prea multe in carca. Cred ca asta ti s-a intamplat si tie astazi, pentru ca ai incercat din toata inima sa faci ceva si pur si simplu nu ti-a iesit. Te cred ca te simti mizerabil.

Si sa stii ca si eu am accese de astea in care incerc sa iau toata greutatea asupra mea si sa ma descurc cu orice povara. In general pentru mine e o greseala, pentru ca mai devreme sau mai tarziu ma frang sub diversele poveri. Poate ca impietrirea asta e tocmai o reactie a ta din cauza ca te obligi sa fii puternica, nu crezi? Eu nu prea le am cu psihologia umana, dar imi dau seama ca eu asa reactionez.

Sa stii ca nu cred ca ti-ai pierdut seninatatea, nici caldura, nici puterea de a te bucura de viata, pentru ca le vad intre randurile pe care le scrii din cand in cand pe diverse topicuri si jurnale. Cred ca o parte din sentimentul de vid vine din cauza oboselii, dar poate o parte vine si din cauza ca, incercand sa fii mereu puternica pentru cei din jur, te-ai izolat de ei.

Ma intreb de ce eziti sa vorbesti cu Cip despre indoielile tale. Nu mi se pare ceva rau, sa stii, pur si simplu sunt curioasa. Ai incercat vreodata sa discuti cu el despre lucruri de care nu esti sigura, sau unde tu insati nu ai o idee cum sa continui? Te sperie perspectiva sa discuti cu el, sau pur si simplu esti prea obosita ca sa-i explici si din cauza asta e mai greu?

Te pup dulce, Ame, mult curaj!

Cristina

Impietrirea e un sistem de aparare, ca sa nu sufar, practic ma izolez in asa fel incat sa nu ma atinga nimic cu adevarat, sa nu simt durere.
Am momente de energie, de asa zisa bucurie si asta se simte si in mesajele mele, e mai mult entuziasm decat bucurie si fericire adevarata.
In timp am pierdut putin cate putin bucatele din sufletul meu, din felul meu de fi. Am devenit o persoana serioasa, trista de multe ori in interior.
Nu vreau sa vb cu el pt ca nu m/ar intelege si tp ca nu ma pricep sa zic ce simt. Nu imi gasesc cuvintele. Mereu am fost mai buan in scris. Nu vreau sa ma judece, sa inceapa sa ma analizeze si sa imi ia fiecare cuvintel si sa mi-l intoarca pe toate partile.
Nu stiu, sau, mai bine zis, stiu de ce imi creez scutul asta inclusiv in casnicie. Pt ca eu nu iubesc suficient si ma simt de multe ori vinovata din cauza asta. Si asta se reflecta in tristetea mea de zi cu zi, in nemultumiri, frustari care rabufnesc din cand in cand in accese de furie sau momente de depresie.
Stiu ca la mine sta cheia, dar sunt prea lasa ca sa fac ceva. Imi place siguranta in care traiesc acum, mi-e frica sa o iau de la capat, sa incep din nou de la zero.
Zilnic imi pun masca si incerc sa fac sa mearga tot, a fiu asa cum ar trebui sa fiu si sa nu ma mai gandesc. Dar in zile ca cea de azi toate vin peste mine si imi dau seama de adevar si stiu ca zilnic ma mint. Si ii mint si pe ceilalti. Nu banuieste nimeni nimic, Cip cred ca in adancul lui stie tot, dar si el se minte, lui ii e frica sa ma piarda. Si pt ce, pt ca ma iubeste enorm, cu mult mai mult decat as merita eu vreodata.