tot timpul acesta m-a cuprins un fel de disperare. Mă gândeam că atât de multe lucruri sunt pe care nu le-am făcut, ne tineam ne mână cu soțul. Și ca să vă dați seamă că era foarte serioasă situația: erau țipete în avion la fiecare hop nou, iar soțul, deși încerca să fie foarte calm pentru mine, tremura. Eu eram în stare de șoc, dar după o perioadă începusem, e ciudat, să mă resemnez cu faptul că sigur nu vom putea ateriza.
Ne apropiam, deci, de aeroport, tot mai jos, dar coboram muuult prea repede pentru a putea ateriza la viteza aceea. Au fost deschise roțile, semn că pilotul avea în plan să aterizeze, se mai domolise viteza, dar tot nu îndeajuns pentru a ateriza normal. Când eram aproape de pistă, cu toată viteza ne-am înălțat din nou. Ratase aterizarea! Apoi s-a tot înalțat, a tot ocolit și în cele din urmă reușiserăm să aterizăm, dar pot să spun că m-a marcat teribil. Nu reușisem să mă manifest nicicum în timpul ăsta, iar când m-am văzut aterizată, toată lumea aplauda și se bucura, iar pe mine m-a pufnit un plâns atât de nervos și încărcat cum nu mai avusesem până atunci. Nu am reușit să mă potolesc nici după ce ne-am luat bagajele. Ieșeam pe ușa unde eram așteptați și eu arătam de parcă îmi murise cineva. Nimeni nu bănuia totuși cât de aproape ne-am simțit de moarte.
Vara viitoare va trebui să zburăm... pe aceeași rută.
