[floricica0vesela]

ufff, fetelor....greu greu...
tot ce descrieti voi stiu atat de bine cum e.......
starile pe care le traiti, perioadele de deprimare, mastile pe care le purtati.....
am trait toate astea pe pielea mea, si multa vreme nu eram fericita si nu stiam de ce, nu-mi puteam explica......

banii nu mi-au lipsit niciodata, nu am avut lux, insa am avut confort.
am facut o facultate, am avut barbati care m-au iubit....
am avut parinti care mereu s-au batut cu pumnul in piept cu ce ne ofera ei si le spuneau celorlalti cate in luna si in stele au face ei pentru copii lor.....
dap, au facut orice mai putin sa ne asculte, sa ne intrebe cum suntem, ce ne dorim, care e parerea noastra.

mereu daca am facut lucrul X nu a contat, pentru ca nu am facut si lucrul Y, de parca lumea s-a terminat si nu mai este timp sa le faci pe toate la timpul lor. adica doar critici, critici si critici, nici o lauda, m-au transformat intr-o persoana care ori primeste ceea ce vrea cand vrea si cum vrea, fie e nemultumita, neinduratoare si acida.

constienta de multe ori ca nu-mi lipseste nimic ca sa reusesc in viata, nu puteam sa fac nimic. ma subminez singura, nimic nu era suficient si nu am putut sa fiu fericita pentru nimic absolut. durere insa am stiut sa simt mereu.
ma doare ca fratele meu nu isi impluneste potentialul pe care stiu ca il are, ca tata s-a imbolnavit, ca mama e profund nefericita......

multa vreme am purtat masca de fata perfect fericita, care facea rele pentru care parintii erau de vina mereu. apoi am inceput sa dau vina pe ei pentru nefericirea mea, am plans si m-am batut de pamant, mi-am gasit alinare in obiecte si mancare, am fost fericita cand reuseam sa-i chinui si totusi supararea lor ma lovea ca un cutit in suflet, dar nu ma puteam opri.

pana la un moment dat am decis ca nu mai vreau sa fiu asa. nu mai vreau sa port o masca. am inceput sa fac auto terapie cu mine.
am inceput sa ma oblig sa spun calm 'ma dearnjeaza lucrul X' sau ' ma simt aiurea azi' sau' nu sunt curioasa ce parere ai tu'. mi-a facut enorm de mult bine. mai greu imi este sa exprim emotiile pozitive. reusesc sa spun ' mi=e dor de tine' sau ' vreau sa ma tii in brate', insa nu pot sa spun' te iubesc', ' am nevoie de tine'.

Anterior postat de Alina82

si dak fetele spun k nu inteleg de unde depresia asta eu stiu de unde...am avut o copilarie agitata...cu scandaluri intre parinti...divort...dormit pe scari pt k nu vroiam sa o las singura pe mama.... si invatat sa ma descurc singura cand ink eram un copil...si tot asa...la un moment dat am obosit sa tot dau tuturor...sa ma ii pun pe toti inaintea mea...

..dar trecutul nu il pot schimba...si nici nu ma pot impaca cu el....k nu sunt cine imi doream sa fiu...

si pt k nici nu mai stiu cine si ce vreau sa fiu...

acum siu si eu de unde imi vin aceste ganduri si porniri.....copilaria mea a fost asemenetoare. doar ca ai mei nu au divortat ca sa ne creasca cica pe noi cu familia intreaga....au preferat scandaluri, acuze, adultere etc.

din fericire am inteles pana la urma ca ei atata au putut, ca ei la randul lor nu au avut dragoste din partea parintilor, si ca nu stiau sa daruiasca decat obiecte si siguranta materiala, pe care ei au considerat-o dragoste, deoarece asa au invatat.
pana nu reusesti sa accepti trecutul, sincer nu cred ca ai sa fii impacata vreodata.

nici eu nu stiam ce vreau sa fiu, stiam doar ca nu vreau sa fiu ceea ce sunt.
asta pentru ca niciodata nu a fost bine ce am facut, era mai bine daca faceam altceva, in acceptiunea familiei mele.
adica daca am invatat, de ce nu am fost la piata, daca am gatit de ce nu am facut curat, daca am calcat de ce nu am spalat geamuri prima data si uite asa se nasc complexele si dispare increderea ca ai putea sa faci ceva bun vreodata.

acum incerc sa descopar ce vreau si cine sunt, nu ceea ce cred ca ar trebui sa fiu.

Anterior postat de Alina82

.dar problema e k nu se lasa usor educata gandirea asta

...si cum bn spui muncesc...am o casa si un iubit de care ma ocup..

.incerc sa traiesc zi dupa zi...una mai buna...alta mai proasta si sa fiu pe linia de plutire...sa privesc partea plina a paharului atunci cand pot....si sa uit de demonii interiori....

e un inceput bun sa te concentrezi pe ceea ce ai si sa incerci sa privesti partea plina a paharului, insa cred ca ar fi bine sa-ti faci putin mai mult timp pentru tine si sa te lupti putin cu demonii astia, caci din pacate ei nu dispar de la sine.

Anterior postat de Alina82

..nu am facut o facultate...si ce??oricum am un job bun si bine platit....nu ma inteleg bn cu sora mea...si ce??nu sunt nici prima nici ultima....am oarece traume din copilarie...si ce??am avut puterea sa merg inainte...sa trec peste...si atunci??de ce ma simt atat de trista si de goala uneori??de ce simt k traiesc o viata care parca nu e a mea??

mda...eu am facut o facultate ca sa se poata lauda parintii ca m-au tinut la facultate.
nu i-a interesat la ce facultate ma duc, daca mi se potriveste, ce perspective am apoi, nu i-a interesat nici macar ca am plans si am implorat ca nu vreau sa merg la facultate, sa ma lase sa imi dau seama ce profil vreau sa urmez....


crede-ma ca as prefera sa nu o fi facut.
candva in viitor am sa fac una pe care sa mi-o doresc sa o fac.
pe asta o termin ca sa am si eu o diploma si sa nu ramana ai mei traumatizati ca au cheltuit atatia bani cu mine pe degeaba.
dupa care plec din tara

Anterior postat de Alina82

pt k in trecut am avut probleme cu mancatul pe fond nervos....aveam nervi mancam...nu de foame...de nervi...si mancam pana se termina mancarea....

ooo....da.....asa faceam si eu....
in plus ma imbolnaveam pe fond nervos. am luat medicamente in 5 ani cat 3 oameni bolnaviciosi in 20 de ani.

acum nu mai mananc cand ma enervez, imi controlez impulsul asta usor, si atunci mananc fructe, daca chiar nu resusesc.
medicamente nu am mai lut decat calmante cand imi vin rusii si cate un coldrex daca racesc si trebuie sa merg la munca.


pe mine m-a ajutat enorm o carte de autoajutorare pentru femei provenite din familii dezorganizate si cu alcoolici, nu stiu daca pot sa scriu titlul aici.
sa citesc cartea respectiva a fost foertew traumatizant pentru mine, insa am putut sa inteleg o multume de lucruri, sa accept ca nu pot schimba trecutul, sa invat sa-l integrez, sa renunt la masca mea de toate zilele.
in plus, m-a ajutat enorm iubitul meu, in care stiu ca il vad pe tatal pe care mi l-am dorit cand am fost mica.