sa stii dara ca exact asa gandeam: ori era totul ori era nimic! sunt foarte constienta ca acest mod de a gandi este total gresit, insa in acele momente ma lasam purtata de o pofta nebuna de a manca si impigeam aceasta rationalitate intr-un coltisor al mintii si il readuceam in prim plan dupa ce terminam tot.
eu ma lupt cu aceasta problema din luna octombrie a anului trecut si uneori am impresia ca ma domina si acest lucru e extrem de frustrant, eu fiind o persoana careia ii place sa detina controlul.
de anul acesta am inceput sa-mi fac si liste care ma ajuta sa analizez fenomenul (ce anume il declanseaza, de ce apelez la el, cum as putea sa ma opresc...).
la mine nu se-ntampla zilnic, insa atunci cand se-ntampla am o stare foarte aiurea.
cred ca o mare parte din motivele pentru care ma refugiez in mancare vine de la partea emotionala: sentimentele si singuratatea. Si e putin ciudat, ca din exterior par o persoana extrem de sociabila, care poate avea tot ce vrea, am o multime de prieteni... insa tot ma simt singura!
prin decembrie i-am povestit mamei de toate episoadele acestea si de accesele de bulimie pe care le-am invins relativ usor (mi-am spus ca e o prostie si ca sunt prea desteapta ca sa fac asemenea tampenii) si de mancatul excesiv. Sunt foarte aspra cu persoana mea si nu imi e usor sa recunosc ca am aceasta problema
dar exista, asa ca tot ce am de facut e sa o inving! eu sper sa scap de ea pentru totdeauna, fiindca stiu ca daca chiar imi propun pot sa reusesc! ramane doar sa lucrez la acest lucru.
acum a aparut si o persoana importanta in viata mea si parca acest lucru imi da putina putere de a depasi acest moment nefericit din viata mea!
iti multumesc din suflet pentru mesaj si am sa urmaresc in continuare acest topic, fiindca ma regasesc in el si orice sfat e mai mult decat bine venit!