[Chriselle]

Anterior postat de Jen

Heeeei. S-a terminat sesiunea. I'm back!
Ce faci?

Hei! In sfarsit! De cand asteptam sa se termine sesiunea asta a ta Mult a mai durat
Eu sunt bine - am mai scapat de ceva kilograme, nu multe da important e ca de fiecare data cantarul mi-a aratat o cifra mai mica. Asadar sunt tare fericita din punctul asta de vedere.

[Chriselle]

Ieri am realizat cu surprindere ca la 1 februarie am facut un an de cand am cont pe site si nu am sarbatorit cum se cuvine -dar se pare ca nu meritam
Pe vremea cand m-am inscris aveam 67.4 kg. Iar la 1 februarie anul asta aveam 69.4 kg. Deci cu un plus de 2 kg dupa un an nu prea sunt de laudat, din contra. Nici macar nu m-am mentinut Sper ca la aniversarea de 2 ani sa pot sa spun ca mi-am atins scopul

[EveEve]

Anterior postat de Chriselle

Merci, merci. Las ca te faci tu bine si mi-o iei inainte. Eu slabesc incetunel asa ca poti sa ma prinzi din urma pe parcurs Si tu stai mult mai bine la capitolul kg

Si eu slabesc destul de incet.. Cred ca pentru ca organismul meu deja s-a saturat de diete, si nu prea mai reactioneaza cum trebuie. Dar nu conteaza, tot slabim noi.
Da, adevarul este ca e diferenta de aaaaaaaniiii lumiiinaaa intre kilogramele noastre.. C'mon:*.
Anul care vine, pe 1 feb, sigur o sa ai super motiv sa te bucuri. Dupa ce am citit asta la tine, mi-am dat seama ca si eu, in data in care faceam un an de cand m-am inscris pe site, nu am fost slabit decat 1 kg.. Mno. Cum am zis, la anul va fi muuult mai bine:->:->!

[EveEve]

Ioi! Defapt nu am facut un an, nu stiu cum de am vazut eu 22 ian, la data inregistrarii. Deci mai am timp sa ajung la ditamai rezultatele pana pe 22 februarie:->:-)

[Chriselle]

Anterior postat de EveEve

Ioi! Defapt nu am facut un an, nu stiu cum de am vazut eu 22 ian, la data inregistrarii. Deci mai am timp sa ajung la ditamai rezultatele pana pe 22 februarie:->:-)

Nu se stie ce surprize ne faci
Oricum, am inceput sa gandesc altfel legat de dieta. Si vad ca asta imi prieste pentru ca nu sunt stresata, nu ma gandesc ca "sunt la dieta".
Dc slabesc cam 500 g pe saptamana nu e rau deloc. La anu pe vremea asta o sa fiu top model Imi vine sa rad cand vad ce scriu - parca nici eu nu ma cred, dar speranta moare ultima Incerc si eu sa ma incurajez singura
Important e sa fim sanatoase cu sau fara sunci - ca sanatatea e mult mai pretioasa.
Si apropo de asta sper sa te faci bine cat mai curand.

[Chriselle]

Hei Fetelor!

Vi se intampla sa aveti momente in care sa vedeti totul in negru, sa considerati ca absolut nimic in viata asta nu functioneaza?
Eu mi-am propus sa abandonez astfel de genduri, sa fiu optimista. Pe deasupra imi si facusem un fel de "regula" nescrisa ca sa nu scriu nimic negativ in jurnalul meu, tocmai ca sa nu ma deprim. Pentru ca o data ce intru intr-o stare de depresie ies foarte greu din ea si am foarte multe ganduri negative. Ultima stare de genul asta m-a tinut vreo 2 ani.
Cred ca din ce ati mai citit pe aici ati vazut ca vreau sa ma inscriu la facultate aici in Norvegia, pentru ca oricum nu imi gasesc nimic de munca desi ii caut de un an aproape neincetat. Asa ca m-am decis ca macar sa nu imi risipesc timpul si sa invat ceva nou.
Zis si facut. Mi-am ridicat singura moralul si am inceput sa visez ce lucruri noi o sa invat si cum sa-mi transfor visele in realitate. Usor usor mi-am dat seama ca sansele mele de a intra la medicina sunt minime si am luat si alte variante in calcul.
Acum doua saptamani mi-am trimis toate diplomele acasa printr-o scrisoare recomandata ca sa mi le traduca ai mei si sa imi obtina tot felul de stampile si legalizari. Problema este ca scrisoarea nu a ajuns nici acum in conditiile in care trebuia sa ajunga de cel putin o saptamana. Am sunat si la posta de aici si la cea din Oslo si nimeni nu ma poate ajuta cu nimic. Scrisoarea mea apare ca a iesit din Norvegia si atat. Nu se stie unde zace, daca s-a pierdut sau ce e cu ea.
Astfel, autosugestia mea cum ca o sa vina soarele si pe strada mea s-a spulberat. Sunt destul de aproape de termenul de a-mi trimite actele la facultate pentru admitere. Nu zic ca este imposibil de a mai aplica dar sansele sunt destul de mici.
Am inceput sa ma gandesc ca va mai veni un an in care nu voi face nimic, in care voi cauta joburi in zadar si nu voi invata nimic nou. O data cu gandurile astea incep sa-mi fac bilantul vietii si sigur ca in astfel de momente nu vad decat ceea ce mi s-a intamplat rau in viata asta. Ma gandesc la parintii mei - nu am spus niciodata aici tocmai pentru ca nu vreau sa imi plang de mila si nu vreau sa privesc viata prin aceasta prisma. Dar poate ca nu e rau sa va spun voua, prietenele mele invizibile cine sunt eu.
Intr-o dupa-amiaza cand ma jucam la leagane cu ceilalti copii si cand parea ca am o viata ca orice alt copil de 7 ani a venit un "nene" la mine si la fratele meu. Avea o jacheta in mana de culoare albastra cu dungi albe. Am recunoscut-o. Era jacheta tatalui meu. Doar ca atunci cand a intins-o inspre noi am vazut ca are urme de sange pe ea. "Nenea" ne-a explicat ca tata a fost batut de niste oameni rai si ca ar fi bine daca mama ar lua legatura cu politia. Cand a venit mama acasa i-am povestit totul si imediat a anuntat politia. L-au cautat 3 zile. Cand l-au gasit nu mai era in viata. Era batut in asa hal incat numai o persoana foarte apropiata l-ar fi putut identifica. Eu si fratele meu nu l-am vazut ca sa ni-l putem aminti asa cum era el.
Imi amintesc ca dupa o saptamana aveam lucrare - in timp ce colegii mei scriau alfabetul eu rememoram amintiri "proaspete". Invatatoarea nici nu stia cum sa ma abordeze si cum ar trebui sa se poarte. Nu facem nimic nelalocul lui dar desi eram prezenta in clasa sufletul meu nu era acolo.
In fine, timpul a trecut, am invatat si alfebetul si tot ce mai trebuia si desi nu eram cea mai buna din clasa eram printre primii 5-6. Imi placea tare mult biologia si profesoara ma admira ca pot sa retin o lectie intreaga doar daca am auzit-o o singura data (probabil pentru ca era o paiune pura). La chimie in clasa a 8a profesoara ne-a dat o lucrare la toate clasele de a 8a (eram pana pe la clasa 8M). Cand ne-a adus rezultatele mi-a spus ca eu am avut cea mai buna lucrare din toate clasele.
Cand am terminat scoala generala imi doream tare mult sa ajung medic. Sa salvez oameni, sa fiu un fel de inger videcator, sa pot sa transform o veste proasta precum boala in speranta, in speranta ca se poate, ca mai exista o sansa.
Asadar urmatorul pas era sa fac un liceu sanitar care urma sa ma pregateasca pentru facultatea de medicina. Am dat examenul de admitere si eram fericita ca am intrat exact la profilul potrivit - chimie-biologie. Pe deasupra nimerisem si in aceeasi clasa cu cea mai buna prietena a mea. Asadar nu-mi ramanea decat sa invat.
Spre sfarsitul vacantei de vara mama nu se simtea prea bine. Am mers de mai multe ori la medic si ne-au sfatuit sa mergem si la un spital din Bucuresti pentru ca nu stiau sau nu vroiau sa ne spuna ei ce are. Desi apucasem sa merg la liceu doar o zi - la deschidere si sa ne cunoastem diriginta, am plecat a doua zi la Bucuresti, unde aveam rudele mamei ca sa ii facem analize si aici. Tin minte si acum ca intr-un rucsac mi-am pus pijamaua, un tricou, o pereche de blugi si lenjeria. Pentru ca urma sa ne intoarcem foarte curand.
In Bucuresti am avut parte de o veste care hainele din rucsacul meu puteau dovedi ca nu ma pregatisem pentru ea. Mama avea cancer. Am fost devastata. Oricum, ca orice boala trebuia sa rezolve, nu? Cel putin asa gandea copilul de 14 ani din vremea aceea. O matusa de-a mea s-a dus in Sibiu si s-a ocupat de toate lucrurile necesare ca eu si fratele meu sa fim transferati in Bucuresti la liceu. Cum era inceput de an si toti au dat admitere ca sa isi asigure locul pe care il aveau matusa mea m-a inscris unde a putut ea la un liceu cu profil uman. Eu nu am fost anuntata de nimic. Habar nu aveam ca nu mai figurez ca elev al liceului sanitar. Mi s-a spus la vreo saptamana ca trebuie sa merg la scoala la liceul cutare, nu era cunoscut, nu era stralucit, era mediocru si era uman.
Am plans 3 zile in sir pentru tot - pentru ca mama era bolnava, pentru ca urma sa fac umanul, pentru ca nu mai eram in Sibiu unde aveam multi prieteni si cunosteam foarta multa lumea. Am ajuns intr-un oras imens pentru mine si experienta mea de copil.
Vreo cateva saptamani luam mereu autobuzul in sensul invers decat cel normal si ma gandeam daca de data asta o sa reusesc sa ajung inapoi la ceea ce urma sa se cheme "acasa". Ma enervau colegii care se hlizeau datorita accentului meu ardelenesc si ma puneau mereu sa repet diferite lucruri, sa le zic cum spunem noi la diverse chestii - ma simteam o maimuta inconjurata de niste idioti.
Acasa lucrurile erau chiar mai rele. Mama avea dureri din ce in ce mai mari. Slabise enorm, era mai slaba decat mine care eram deja prea slaba in perioada aia. Fiecare atingere sau intoarcere de pe o parte pe alta pentru mama mea draga, pentru "mami" asa cum ii spuneam, era o durere de neimaginat.
Am dus-o cu o salvare la spital sa ii mai facem alte analize, tomografie. Medicii ne-au zis ca ar fi bine sa o luam acasa si sa ne purtam cu ea cat de frumos posibil deoarece eu nu sperau sa mai traiasca mult (doua zile) - deja avea o tensiune foarte mica si am riscat si asa ca am dus-o la spital.
Pe 7 februarie eram la patul mamei eu si fratele meu. El o tinea de mana iar eu o mangaiam usor pe mana. Desi nu am asistat vrodata la asa ceva stiam ce va urma. Eram plina de lacrimi si aveam atatea noduri in gat incat nici nu am reusit sa pronunt "Te iubesc si iti multumesc pentru tot". Simt si acum acele noduri in gat. Simt si acum cum mi se incetoseaza privirea din cauza lacrimilor. Fratele meu a reusit printre mii de lacrimi si o voce tremurata sa dea glas acestor cuvinte. Fiecare inspiratie si expiratie erau un efort si deveneau din ce in ce mai rare pana cand nu a mai existat nici una...
La 15 ani eram intr-un oras in care nu cunosteam pe nimeni, aveam dificultati sa ajung dintr-un loc in altul (faceam cam o ora pana la liceu cu autobuzul, metroul si tramvaiul), "acasa" era un concept vag pentru mine si nu gaseam nici un motiv sa ma intorc catre acest "acasa".
Matusa mea nu a incercat niciodata sa ii ia locul mamei dar a facut ce a stiut ea mai bine ca sa nu ne lipseasca nimic, sa nu simtim ca suntem diferiti fata de ceilalti copii.
Of, nu mai pot! Am scris deja prea mult, mult prea mult. Poate o sa mai continui intr-o alta postare.

[hande]

Anterior postat de Chriselle

Hei Fetelor!

Vi se intampla sa aveti momente in care sa vedeti totul in negru, sa considerati ca absolut nimic in viata asta nu functioneaza?
Eu mi-am propus sa abandonez astfel de genduri, sa fiu optimista. Pe deasupra imi si facusem un fel de "regula" nescrisa ca sa nu scriu nimic negativ in jurnalul meu, tocmai ca sa nu ma deprim. Pentru ca o data ce intru intr-o stare de depresie ies foarte greu din ea si am foarte multe ganduri negative. Ultima stare de genul asta m-a tinut vreo 2 ani.
Cred ca din ce ati mai citit pe aici ati vazut ca vreau sa ma inscriu la facultate aici in Norvegia, pentru ca oricum nu imi gasesc nimic de munca desi ii caut de un an aproape neincetat. Asa ca m-am decis ca macar sa nu imi risipesc timpul si sa invat ceva nou.
Zis si facut. Mi-am ridicat singura moralul si am inceput sa visez ce lucruri noi o sa invat si cum sa-mi transfor visele in realitate. Usor usor mi-am dat seama ca sansele mele de a intra la medicina sunt minime si am luat si alte variante in calcul.
Acum doua saptamani mi-am trimis toate diplomele acasa printr-o scrisoare recomandata ca sa mi le traduca ai mei si sa imi obtina tot felul de stampile si legalizari. Problema este ca scrisoarea nu a ajuns nici acum in conditiile in care trebuia sa ajunga de cel putin o saptamana. Am sunat si la posta de aici si la cea din Oslo si nimeni nu ma poate ajuta cu nimic. Scrisoarea mea apare ca a iesit din Norvegia si atat. Nu se stie unde zace, daca s-a pierdut sau ce e cu ea.
Astfel, autosugestia mea cum ca o sa vina soarele si pe strada mea s-a spulberat. Sunt destul de aproape de termenul de a-mi trimite actele la facultate pentru admitere. Nu zic ca este imposibil de a mai aplica dar sansele sunt destul de mici.
Am inceput sa ma gandesc ca va mai veni un an in care nu voi face nimic, in care voi cauta joburi in zadar si nu voi invata nimic nou. O data cu gandurile astea incep sa-mi fac bilantul vietii si sigur ca in astfel de momente nu vad decat ceea ce mi s-a intamplat rau in viata asta. Ma gandesc la parintii mei - nu am spus niciodata aici tocmai pentru ca nu vreau sa imi plang de mila si nu vreau sa privesc viata prin aceasta prisma. Dar poate ca nu e rau sa va spun voua, prietenele mele invizibile cine sunt eu.
Intr-o dupa-amiaza cand ma jucam la leagane cu ceilalti copii si cand parea ca am o viata ca orice alt copil de 7 ani a venit un "nene" la mine si la fratele meu. Avea o jacheta in mana de culoare albastra cu dungi albe. Am recunoscut-o. Era jacheta tatalui meu. Doar ca atunci cand a intins-o inspre noi am vazut ca are urme de sange pe ea. "Nenea" ne-a explicat ca tata a fost batut de niste oameni rai si ca ar fi bine daca mama ar lua legatura cu politia. Cand a venit mama acasa i-am povestit totul si imediat a anuntat politia. L-au cautat 3 zile. Cand l-au gasit nu mai era in viata. Era batut in asa hal incat numai o persoana foarte apropiata l-ar fi putut identifica. Eu si fratele meu nu l-am vazut ca sa ni-l putem aminti asa cum era el.
Imi amintesc ca dupa o saptamana aveam lucrare - in timp ce colegii mei scriau alfabetul eu rememoram amintiri "proaspete". Invatatoarea nici nu stia cum sa ma abordeze si cum ar trebui sa se poarte. Nu facem nimic nelalocul lui dar desi eram prezenta in clasa sufletul meu nu era acolo.
In fine, timpul a trecut, am invatat si alfebetul si tot ce mai trebuia si desi nu eram cea mai buna din clasa eram printre primii 5-6. Imi placea tare mult biologia si profesoara ma admira ca pot sa retin o lectie intreaga doar daca am auzit-o o singura data (probabil pentru ca era o paiune pura). La chimie in clasa a 8a profesoara ne-a dat o lucrare la toate clasele de a 8a (eram pana pe la clasa 8M). Cand ne-a adus rezultatele mi-a spus ca eu am avut cea mai buna lucrare din toate clasele.
Cand am terminat scoala generala imi doream tare mult sa ajung medic. Sa salvez oameni, sa fiu un fel de inger videcator, sa pot sa transform o veste proasta precum boala in speranta, in speranta ca se poate, ca mai exista o sansa.
Asadar urmatorul pas era sa fac un liceu sanitar care urma sa ma pregateasca pentru facultatea de medicina. Am dat examenul de admitere si eram fericita ca am intrat exact la profilul potrivit - chimie-biologie. Pe deasupra nimerisem si in aceeasi clasa cu cea mai buna prietena a mea. Asadar nu-mi ramanea decat sa invat.
Spre sfarsitul vacantei de vara mama nu se simtea prea bine. Am mers de mai multe ori la medic si ne-au sfatuit sa mergem si la un spital din Bucuresti pentru ca nu stiau sau nu vroiau sa ne spuna ei ce are. Desi apucasem sa merg la liceu doar o zi - la deschidere si sa ne cunoastem diriginta, am plecat a doua zi la Bucuresti, unde aveam rudele mamei ca sa ii facem analize si aici. Tin minte si acum ca intr-un rucsac mi-am pus pijamaua, un tricou, o pereche de blugi si lenjeria. Pentru ca urma sa ne intoarcem foarte curand.
In Bucuresti am avut parte de o veste care hainele din rucsacul meu puteau dovedi ca nu ma pregatisem pentru ea. Mama avea cancer. Am fost devastata. Oricum, ca orice boala trebuia sa rezolve, nu? Cel putin asa gandea copilul de 14 ani din vremea aceea. O matusa de-a mea s-a dus in Sibiu si s-a ocupat de toate lucrurile necesare ca eu si fratele meu sa fim transferati in Bucuresti la liceu. Cum era inceput de an si toti au dat admitere ca sa isi asigure locul pe care il aveau matusa mea m-a inscris unde a putut ea la un liceu cu profil uman. Eu nu am fost anuntata de nimic. Habar nu aveam ca nu mai figurez ca elev al liceului sanitar. Mi s-a spus la vreo saptamana ca trebuie sa merg la scoala la liceul cutare, nu era cunoscut, nu era stralucit, era mediocru si era uman.
Am plans 3 zile in sir pentru tot - pentru ca mama era bolnava, pentru ca urma sa fac umanul, pentru ca nu mai eram in Sibiu unde aveam multi prieteni si cunosteam foarta multa lumea. Am ajuns intr-un oras imens pentru mine si experienta mea de copil.
Vreo cateva saptamani luam mereu autobuzul in sensul invers decat cel normal si ma gandeam daca de data asta o sa reusesc sa ajung inapoi la ceea ce urma sa se cheme "acasa". Ma enervau colegii care se hlizeau datorita accentului meu ardelenesc si ma puneau mereu sa repet diferite lucruri, sa le zic cum spunem noi la diverse chestii - ma simteam o maimuta inconjurata de niste idioti.
Acasa lucrurile erau chiar mai rele. Mama avea dureri din ce in ce mai mari. Slabise enorm, era mai slaba decat mine care eram deja prea slaba in perioada aia. Fiecare atingere sau intoarcere de pe o parte pe alta pentru mama mea draga, pentru "mami" asa cum ii spuneam, era o durere de neimaginat.
Am dus-o cu o salvare la spital sa ii mai facem alte analize, tomografie. Medicii ne-au zis ca ar fi bine sa o luam acasa si sa ne purtam cu ea cat de frumos posibil deoarece eu nu sperau sa mai traiasca mult (doua zile) - deja avea o tensiune foarte mica si am riscat si asa ca am dus-o la spital.
Pe 7 februarie eram la patul mamei eu si fratele meu. El o tinea de mana iar eu o mangaiam usor pe mana. Desi nu am asistat vrodata la asa ceva stiam ce va urma. Eram plina de lacrimi si aveam atatea noduri in gat incat nici nu am reusit sa pronunt "Te iubesc si iti multumesc pentru tot". Simt si acum acele noduri in gat. Simt si acum cum mi se incetoseaza privirea din cauza lacrimilor. Fratele meu a reusit printre mii de lacrimi si o voce tremurata sa dea glas acestor cuvinte. Fiecare inspiratie si expiratie erau un efort si deveneau din ce in ce mai rare pana cand nu a mai existat nici una...
La 15 ani eram intr-un oras in care nu cunosteam pe nimeni, aveam dificultati sa ajung dintr-un loc in altul (faceam cam o ora pana la liceu cu autobuzul, metroul si tramvaiul), "acasa" era un concept vag pentru mine si nu gaseam nici un motiv sa ma intorc catre acest "acasa".
Matusa mea nu a incercat niciodata sa ii ia locul mamei dar a facut ce a stiut ea mai bine ca sa nu ne lipseasca nimic, sa nu simtim ca suntem diferiti fata de ceilalti copii.
Of, nu mai pot! Am scris deja prea mult, mult prea mult. Poate o sa mai continui intr-o alta postare.

Eu sper sa continui "povestea" asta si sa nu mai tii totul in tine,poate asa o sa-ti mai eliberezi sufletul.Am avut si eu perioade in care totul era negru,pana am inceput sa vorbesc,sa spun ce ma doare si parca durerea impartasita nu ma mai apasa atat de tare.Imi imaginez cat de greu ti-a fost,din pacate tu ai simtit durerea in sufletul tau de copil,nu ai avut copilaria pe care orice copilas o merita.E greu sa-ti pierzi parintii cand ai cea mai mare nevoie de ei ,dar vad ca s-a intamplat o minune si ai ajuns un om matur care incearca sa faca ceva in viata.,desi imi imaginez ca porti in suflet rani adanci.
Eu zic sa te bucuri de orice reusita cat de mica,de fiecare pas facut inainte,sa zambesti,sa te bucuri,sa incerci sa traiesti!

[Chriselle]

Fetele iata ca vin si cu o veste buna care m-a uimit, chiar nu ma asteptam si nu stiu care e explicatia dar atata timp cat e de bine ce mai conteaza? -1.2 Kg saptamana asta
Legat de "povestea vietii mele", acum la rece, regret ca am scris-o... In fine... ma mai gandesc daca mai continui sau nu - desi am zis cam 80% din ea deja.
Ma duc sa fac ceva bun de papa si revin pe aici, azi nu mi-am facut program desi e sambata. De fapt programasem ceva da a picat. Asa ca o sa vorbesc cu voi daca va gasesc pe aici sau ma bag la desenat.
Va pup si revin mai pe seara.

[Chriselle]

Anterior postat de hande

Eu sper sa continui "povestea" asta si sa nu mai tii totul in tine,poate asa o sa-ti mai eliberezi sufletul.Am avut si eu perioade in care totul era negru,pana am inceput sa vorbesc,sa spun ce ma doare si parca durerea impartasita nu ma mai apasa atat de tare.Imi imaginez cat de greu ti-a fost,din pacate tu ai simtit durerea in sufletul tau de copil,nu ai avut copilaria pe care orice copilas o merita.E greu sa-ti pierzi parintii cand ai cea mai mare nevoie de ei ,dar vad ca s-a intamplat o minune si ai ajuns un om matur care incearca sa faca ceva in viata.,desi imi imaginez ca porti in suflet rani adanci.
Eu zic sa te bucuri de orice reusita cat de mica,de fiecare pas facut inainte,sa zambesti,sa te bucuri,sa incerci sa traiesti!

Buna Hande! Iti multumesc tare mult pentru empatia ce mi-o porti. Cred intr-adevar ca daca vorbesti despre lucrurile care si-au pus amprenta asupra vietii tale sau despre diverse traume prin care ai trecut te ajuta sa te descarci. Dar problema la mine este ca daca imi "improspatez" aceste amintiri imi fac singura rau, pentru ca incep sa vad cat de ghinionista sunt eu si cum mi se intampla mie numai lucruri negative, ca nu sunt facuta sa fiu fericita.
Dupa cum ai vazut totul a pornit de la o simpla scrisoare recomandata care a fost pierduta. E adevarat ca acolo sunt toate diplomele mele de la bac, diploma de facultate si asa mai departe. Si mai e adevarat ca daca nu fac rost de ele cat mai curand posibil nu o sa ma pot inscrie aici la o alta facultate in acest an in conditiile in care totusi, am 27 de ani - deci nu imi permit sa mai pierd un an din viata taind frunza la caini.
Totusi nu ar trebui sa imi fac bilantul vietii si sa vad tot ce mi s-a intamplat rau pana acum. Trebuie sa lucrez mai mult la asta si sa fiu mai optimista si mai fericita pentru ceea ce deja am, chiar daca mi s-au intamplat si lucruri rele - pana la urma nu sunt singura care a trecut prin greutati. Trebuie sa fiu fericita de exemplu ca m-am nascut in Romania, si ca nu am fost condamnata la o viata de foamete, ca am libertate, sunt sanatoasa, am un sot care ma iubeste, un frate care tine enorm la mine, am calatorit destul de mult prin lume si am vazut locuri frumoase si multe multe altele.
Asa ca nu as mai vrea sa imi continui povestea vietii si imi cer scuze ca am facut asta si poate v-am transmis o stare de tristete. Nu asa vreau sa ma vedeti.Vreau sa ma vedeti ca pe o fata optimista, multumitoare pentru tot ceea ce are, vesela si o luptatoare pentru a-si indeplini visele. Iar greutatile vreau sa incerc sa le privesc ca pe o noua provocare care ma va ajuta sa fiu mai puternica si mai inteleapta. Asta e ceea ce vreau sa devin.

[EveEve]

Hey, Lucy!
Tu te cunosti cel mai bine, si tu stii cel mai bine ce simti in fiecare moment. Daca atunci cand ne-ai povestit despre tine, asta a fost nevoia ta personala, noi te ascultam, ne bucuram sa te cunoastem cu un pas mai mult, chiar daca intamplarile sunt triste.. Si daca in continuare consideri ca iti face rau sa iti reamintesti despre lucrurile astea, noi intelegem si asta. De asta suntem aici, de asta tu ai avut incredere in noi sa ne povestesti!
Stiu ca cel mai frumos suna frazele de genul "povesteste-ne, asa te descarci si iti va fi mai bine". Insa nu intotdeauna este asa. Uneori viata te marcheaza atat de tare incat esti constient ca indiferent ca te adancesti mai rau sau te imbarbatezi, numai tu singur poti sa o faci. Si stii ca desi ai spune ce te doare, o faci degeaba oarecum, desi cei ce te inconjoara au cele mai bune intentii, sentimentele lor nu pot lua amploarea necesara pentru a fi asa cum le simti tu.
Partea buna este ca noi insine ne putem ridica. Ceea ce nu ne omoara, ne face mai tari. Si mintea noastra profita de acest lucru, atunci cand vointa este.
Daca inainte te apreciam foarte foarte mult, acum te apreciez de 1000 de ori mai mult. Pentru ca persoana minunata care esti astazi, ai cladit-o singura. Esti genul de persoana care chiar isi merita din plin existenta pe planeta aceasta, si chiar daca mai ai momente in care te mai prabusesti (cum le avem cu totii), stii sa te ridici, stii sa mergi inainte si sa vezi partea frumoasa a vietii. SI tocmai pentru povestea care am citit-o, acum te cred si mai optimista ca inainte, si mai luptatoare!
Pierderea parintilor cu siguranta sunt unele din cele mai grele incercari ale vietii.. Tu ai trecut prin asta, la varste foarte fragede. Ceea ce demonstreaza ca tu chiar esti o persoana super puternica! Si dor aceste pierderi.. Insa stii? Tu si fratele tau ati simtit nevoia de a-i multumi mamei voastre pentru tot ce a facut pentru voi.. Dar stim cu totii ca sunt copii care nici macar nu-si cunosc mama. Mame care isi lasa copiii la gunoaie, ii abandoneaza pe oriunde. Mame care isi cheltuie ultimul ban pe alcool, nepasandu-le ca, acasa, copii poate stau in frig, fara mancare de ceva zile, fara haine, incaltaminte, etc.
EU ma ingrozesc gandidu-ma la faptul ca.. Daca ciclul vietii isi urmeaza cursul normal, intr-o zi voi ramane fara mama mea. Si daca de pe acum simt ca sufletul mi se face ca praful de faina, nici nu vreau sa ma gandesc atunci. Insa.. Cred ca noi, cei care avem/am avut niste parintii care merita purtati in amintirea noastra, care merita sa le ducem dorul si niciodata nu va ramane gol locul ce l-au ocupat in inimile noastre.. Suntem niste adevarati norocosi, sa fim adusi pe lume de niste persoane asa minunate!



My dear Lucy..1.200 kg?:O:O:O:O:O!!!
Iti dai seama ca ma pun sa citesc cartea Mihaelei, nu? EU cu Dukan.. n-am slabit decat 200 g saptamana asta Asa ca.. Nu prea functioneaza la mine cred.

Te pup, si noapte buna sa ai :*:*


P.S. Mie imi place accentul ardelenesc EU cred ca avem un accent foarte frumos. Observ de multe ori ca lumea (romanii, of course), sta oarecum incantata si ma asculta vorbind cu accentul meu. Dar intr-adevar, sunt si zone ale Romaniei mai "problematice" carora li se pare ceva iesit din comun. Dar no, noi sa fim sanatoase .