[dara]

Asa e, ras_cristalin, e normal sa-ti fie mai dificul la tine insati, la ceilalti vedem clar modelele si e foarte greu sa le detectam la noi, trebuie insistat...de-asta poate se face 'cu asistenta'. La noi insine intervin sentimentele, care uneori sunt ca la betie, te iau de cap...chit ca nu in masura aia.

La mine a fost procesul un pic invers, interpretam motivele altfel, de unele nu stiam ca exista, si dupa ce am vazut la grupul de dezvoltare personala cum e si cum iti identifici unele modele si le vezi si la altii, am cerut si individual. Apoi, dupa individual, nu-mi vine sa cred cate sunt prezente la cei cu probleme similare si in ce masura. Parca revad filmul, cum ar veni. Nu stiam de prevalenta anxietatii, ca e atat de raspandita, nici nu stiam ca e anxietate, credeam ca e un mod normal si logic de a trai.

Nu-mi dadeam seama de perfectionism, in ce masura ajuta si in ce masura franeaza si cum poate, de fapt, sa scada randamentul...si nu stiam ca e un simptom al anxietatii, ca are rol de protectie si de prevenire, nu de motivare spre calitate, sau nu in masura in care credeam. Si cu perfectionismul apare si vinovatia in exces. Dupa aia e rupere, frica, vinovatie, suparare pe noi insine...si una e sa faci fata unor niveluri echilibrate si alta unor niveluri amplificate. Altor persoane li se pare ca ce mare lucru...dar poate isi genereaza sentimente negative doar la nivelul de 50% (sau deloc) din cat isi genereaza alta persoana...care dupa aia trebuie sa si faca fatza la ce si-a produs in interior (frica, vinovatie, suparare). Si din perfectionism si le produce masiv, ca sa 'se motiveze' cu ele.

Abia dupa aia am citit studii cu legaturile mari intre binge eating si anxietate, binge eating si perfectionism (dictat de altii - standardele altora sau de propria persoana), perfectionism si anxietate - se pot gasi pe google.

Noroc ca in cazurile mai putin grave nu e nevoie si de psihiatru, ca uneori, daca nu au devenit complet invalidante problemele, medicatia incurca, ca nu stii care progrese sunt de la ea si care de la terapie. Zic in general, nu ma refer la tine.

Ma bucuram recent ca trebuie sa apara o carte pe amazon, despre noile tulburari de alimentatie ale secolului 21, care nu mai sunt bazate atat de mult pe distorsiuni de imagine corporala (nu-s perfecta daca nu-s ca poza), cat pe griji, anxietati...Cognitive Therapy of Eating Disorders on Control and Worry (Eating Disorders in the 21st Century)...abia astept sa apara, deocamdata era in preorder.

Oricum, adlerienii aveau o chestie misto 'curajul de a fi imperfect'...si eu obisnuiam sa cred ca daca nu-s perfecta sunt defecta...dar nu faceam legatura...ma tot simteam defecta

[viktoria]

Super articolul . Exact problema care ma doare pe mine. multumesc

[claire35]

Dara..daca faci un sondaj pe net si intrebi de adlerieni..se uita lumea stramb..ce la indemana iti par tie lucrurile astea..dar pariu ca multa lume nu a auzit pt ca nu a studiat domeniul..ti-am zis sa incerci sa abordezi subiectele pe limba tuturor..ca devii inaccesibila ..si de fapt ce e mai important..substanta celor spuse de tine isi mai pierde din intensitate..si chiar e pacat..ca sunt atatea de invatat...
Acum apropo de adlerieni..sa stai sa cugeti la ceva ...dar poate ca stiai teoria...
" Psihoterapeutii adlerieni spun ca orice persoana care are in copilarie o amintire unica in care apare ceva legat de moarte se prea poate ca la maturitate sa devina medic, psihiatru "...cand am citit asta m-am gandit la tine..poate ti-am dat de gandit si scoti amintirea de la naftalina...

[claire35]

"Oricum, adlerienii aveau o chestie misto 'curajul de a fi imperfect'...si eu obisnuiam sa cred ca daca nu-s perfecta sunt defecta...dar nu faceam legatura...ma tot simteam defecta "....exact asa ma simteam si eu...mi-a mai trecut..a ramas un procent mai mic decat inainte..eu zic mai degraba..curajul de a te accepta imperfect...din copilarie ,multora ni se cere direct sau indirect asta pt a fi acceptati, laudati, iubiti.....cum sa schimbi asta?....nu e usor..dar nu e imposibil..

[Sand]

Anterior postat de claire35

...din copilarie ,multora ni se cere direct sau indirect asta pt a fi acceptati, laudati, iubiti.....cum sa schimbi asta?....nu e usor..dar nu e imposibil..

Se poate schimba dar prin terapie intensa.

E foarte dificil sa cresti simtind conditionarea in dragostea parintilor fata de tine/copilul. Copilul isi iubeste parintele neconditionat -de mic. Insa depinde de el, de parinte. Fericirea parintelui nu ar trebui sa depinda de realizarile sau nerealizarile copilasului lui. Dragoste neconditionata - asta se cere de la un parinte cu adevarat responsabil. Altfel...copilul care depinde de parinte, ar face totul sa-si faca parintele fericit si nu ar reusi niciodata. Fiindca nu traieste in creierul parintelui ci are un creier al lui aparte, si simte altfel, nu are cum sa simta absolut identic cu mama/tatal/lui. E mult de discutat aici. Daca dai de un parinte perfectionist? Daca dai de unul nefericit? Daca dai de unul cu vreo dependenta? Cum poti sa suplinesti "nevoile" lui? Nu poti .... si atunci ce faci? Ajungi sa ai o viata mizerabila ca nu ti-ai facut parintele fericit?

Parerea mea.

[claire35]

"Se poate schimba dar prin terapie intensa "...intreab-o pe Dara cat "a lucrat" cu mine..s-au mai diminuat treburile...si se vad deja efectele..dar a mers tare greu...
Treaba asta cu perfectionismul nu are cauze numai in relatia cu parintii..ci si in relatiile cu ceilalti..cu noi insine..normal ca parintii au cea mai mare influenta si iti pot cultiva asta..dar si noi insine ne raportam de mici la parfectiune in tot ceea ce facem..cred ca nu sunt numai parintii responsabili..
O doza rezonabila de perfectionism ne ajuta sa evoluam..cred ca e nevoie si de asta ..dar la mine era prea mult..mai mult ma bloca..ma intorcea din drum in diferite situatii( la asta cu slabitul am simtit-o pe pielea mea)...in ideea ca daca tot nu fac la modul perfect ceva..mai bine nu ma mai apuc..ca sigur esuez...si decat sa mi se intanple asta ..mai bine nu incerc...
Eu una am observat la mine o particularitate..si anume..faptul ca am cerintele astea in ceea ce ma priveste..altora nu le cer asta..sau nu ma obsedeaza ca lucrurile sa fie perfecte( ma refer la ce e in jurul meu)..probabil ca nu sunt asa obsedata de idee ca altii care au mania dasavarsirii in ceea ce-i priveste si pe ei si pe ceilalti .....sau raportat la ce e in jur..ca e tare obositor..te epuizeaza psihic...bine ca n-am ajuns chiar obsesiv-compulsiva...ca asa incepi..

[Sand]

Anterior postat de claire35

...cu mine..s-au mai diminuat treburile...si se vad deja efectele..dar a mers tare greu...
Treaba asta cu perfectionismul nu are cauze numai in relatia cu parintii..ci si in relatiile cu ceilalti..cu noi insine..
O doza rezonabila de perfectionism ne ajuta sa evoluam..
Eu una am observat la mine o particularitate..si anume..faptul ca am cerintele astea in ceea ce ma priveste..altora nu le cer asta..

Ma bucur pentru tine.

Eu personal cred ca parintii sunt foarte responsabili, parintii sau cei care te-au crescut. "Te" zic la modul general. Copilul nu poate sa fie perfectionist in sine, eu-ul lui este unic si stie in sinea lui ca e unic si personal, cu talentele si emotiile lui. Rezoneaza la unele mai mult ca altii si la altele mai putin ca altii. D-aia e unic, eu-ul ramane la fel pana mori, eu-ul de copil cel launtric e identic la 3 ani cu ala de la 80 de ani. Rolul parintilor e sa sustina copilasul in viata, sa-l ajute si invete despre bine si rau prin intrebari, experientele lui proprii etc. Fara dat in cap, fara dat cu ghioaga ("fa aia ca-ti zic io ca sunt tatal tau, io te-am facut sa asculti de mine ca eu stiu mai bine"). De multe ori copilasul e mai perspicace decat parintii ca asa e legea evolutiei si este dificil sa-ti vezi parintele mai inchistat, nu intelegi. Ajungi sa fii si tu inchistat ca din cauza "educatiei" crezi ca trebuie sa fii altfel decat esti de fapt. Iti dai in cap.

Perfectionismul te ajuta sa evoluezi, daca e innascut din tine din talente. Spre ex. ai talent la desen de mic si vrei la o scoala de pictura si dupa aia vrei la un liceu de pictura si ajungi sa studiezi arte plastice si sa te faci pictor/grafician din vocatie si talent. Sa te autoperfectionezi. Dar daca tie iti place asta si taica-tu vrea sa te "vaza" medic (visul lui de-o viata, vis neimplinit) ajungi sa mergi pe sarma precum a vrut tati numai ca sa-l faci pe el fericit si te faci medic...sfarsind mizerabil ca nu-ti place sa operezi hemoroizi, tu vrei sa pictezi pasarele si flori. In sensul asta zic...

Fata de altii nu esti perfectionist ca nu ei trebuie sa-ti faca familia fericita ci doar tu ca sa te iubeasca in sfarsit pe tine asa cum esti, sa fie mandrii de tine; familia si dupa aia sotul si dupa aia copiii tai, soacra etc. Merge in timp si spatiu din pacate. Lantul slabiciunilor.

Nu stiu daca se intelege ideea, e putin mai complicat. In orice caz un psihoterapeut ar stii sa expllice mai clar. Dar sunt convinsa ca nu ar face-o din prima ci in timp indelungat sa te faca sa intelegi tu ideile, el doar sa-ti puna intrebarile corecte care sa te faca apoi sa raspunzi la ele. Din nou "tu" e in general, nu cineva in particular.

[dara]

Hi hi, n-am idee daca vreo nesiguranta cu privire la viata mea m-a indreptat spre psihoterapie, dar sigur m-a indreptat spre mancare - o nevoie de baza a omului. Nu prea cred eu in chestii foarte stricte, emise ca reguli in psihoterapie, mai degraba poate niste principii, cum a vorbit Sand de dragostea neconditionata si copilul care la vremea aia e atat de dependent de parinte incat daca nu o simte (ci simte: te plac numai daca ai doar note de 10) i se pare 'ups, am incurcat-o'...pe undeva ascuns prin sinea lui.

Normal ca dupa aia nu e ok sa folosesti lipsa dragostei neconditionate ca justificare si sa-ti strici viata, insa mai trebuie si sa te prinzi ca asta faci. Si vorba ta, Sand, dupa ce te prinzi, mai e si de munca, nu se schimba instant in toate cazurile.

[dara]

Cam asa cred si eu, Claire, tu repeti dupa aia comportamentul...dar cam cand l-ai invatat? Nici Sand n-a zis ca dupa aia trebuie sa repeti la nesfarsit, tocmai...insa daca nici macar nu stii ca asta faci, normal ca atunci cand esti mai mare faci cu spor ce-ai invatat candva, s-a batut carare fix pe modul ala. Si repeti tu insuti dupa aia cu mare convingere eventual 'ca asa trebuie'. Se spune ca ne si internalizam parintii si preluam in interior si rolul de 'parinte autoritar' si ne criticam bine de tot cum am fost invatati. Adica nu neaparat la modul constructiv.

[claire35]

Sunt convinsa ca printii si modul cum se comporta te influenteaza cel mia mult, ei reprezinta factorul cel mai important dar cred ca perfectionismul isi gaseste si alte cauze..cauze care pot aparea si pe parcursul vietii..nu numai in copilarie.. suntem un cumul de rezultate al mai multor lucruri ..factori ce pot aparea pe drumul vietii..aici pot fi colegi, prieteni, profesori,bunici, seful la munca..oricine ne-aputut transmite anumite remarci la adresa noastra sau idei care ne pot face sa ne simtim inconfortabil cu noi insine si ne imprima sentimentul ca orice si oricat am face, nu este niciodata destul si nici de calitate...
Cred ca perfectionismul se manifesta si in relatia cu noi..si cu ceilalti sau f. bine si cu ce e in jur..si indiferent cat ar incerca parintii sa tempereze lucrurile astea..ceilalti din jur ne vor invata sa traim cu ideea de perfectiune...parintii (a.c. suntem copii) sau un psihoterapeut( ca adulti) ne pot ajuta sa gestionam asta..pentru ca dorinta de a tinde spre perfectiune in ceea ce facem tot va exista..
Am gasit acum ceva timp niste pareri in ceea ce priveste profesia..si spuneau ca perfectionismul poate fi un + sau un -...daca ai o functie de manager s-ar putea ca perfectionismul sa-ti fie dusman..daca esti artist sau medic..nu numai ca te ajuta..dar e evident ca e o conditie necesara pt. a fi la inaltime..acum depinde..